Aveam 10 ani cînd, pe 12 ianuarie 1988, la ora 17:10, am ajuns cu tata în faţa magazinului Auto-Moto-Velo-Sport din Cîmpulung Muscel. Programul se încheiase şi uşa era încuiată. Întîrziasem cu puţin. Dezamăgit, m-am uitat prin geam la bicicleta pe care pusesem ochii de anul trecut. Era albastră, cu aripi de protecţie albe şi cu abţibilduri metalizate. Am văzut că vînzătorii nu plecaseră şi, plin de speranţă, am bătut în uşă. Mi-a deschis un bărbat corpolent, cu care vorbisem la prînz despre bicicletă şi mi-a reproşat: „Acu’ se vine? Am închis!” „Vă rog mult, tovarăşu’ vînzător, am venit de la Mihăeşti cu trenul... Avem banii, vă rog eu!” Nu ştiam nimic despre arta persuasiunii, dar ştia el destul comerţ (sau l-a înmuiat imaginea unui puşti de tremurînd de frig, cu un teanc de bancnote în mînă). Ne-a primit înăuntru. Pentru el a urmat o tranzacţie de 5 minute, pentru mine, împlinirea unui vis.

Pegasul Practic a costat 1920 de lei, bani pe care-i strînsesem în cîţiva ani la zilele de naştere şi de nume sau îi cîştigasem la mersul cu Pluguşorul şi cu Steaua, plus un bonus de la bunici. L-am montat singur a doua zi şi, la prima tură cu el, am căzut pe gheaţă. A fost cea dintîi şi ultima căzătură cu bicicleta mea. Nu i-am dat nume atunci, iar acum mi se pare tardiv. L-am folosit zi de zi pînă cînd am plecat la liceu, apoi în weekenduri şi în vacanţe. În timpul facultăţii, Pegasul a purtat-o pe mătuşa mea la grădiniţa unde era educatoare, iar eu am dat coarnele bicicletei pe volanul maşinii.

Acum 4 ani, am decis împreună cu Maria să ne reactivăm Pegasurile. Tata le-a curăţat, le-a uns lanţurile şi le-a cumpărat camere noi. De atunci, de fiecare dată cînd mergem la părinţii mei şi e vreme bună, dăm cîte o tură pe aleile parcului din Mihăeşti sau pe drumurile asfaltate din sat.

Sînt un biciclist de weekend. În afară de plimbările de la ţară am mai pedala