Discutam acum câţiva ani cu o curatoare despre felul în care apar femeile, personajele feminine să le zicem, în lucrările lui Mircea Cantor. Ea era revoltată: ai văzut măturile alea? Cum poate să folosească o asemenea reprezentare a femeii? Inadmisibil! Eu eram contra. Ceva îmi spunea şi îmi spune şi acum că o interpretare feministă a măturilor din lucrările lui Cantor l-ar băga în boli. Asta şi pentru că feminismul nu e foarte popular, nici foarte cunoscut îndeaproape – şi e o legătură între cele două - în rândul artiştilor bărbaţi. Nici în rândul artiştilor femei, dar asta deschide o discuţie pentru altă dată. E adevărat că pregnanţa acestor splendide obiecte casnice şi utilitare din Tracking Happiness ne dau unora dintre noi, întâmplător celor de sex feminin, o mică tresărire. Şi totuşi. E ceva foarte simbolist la toate femeile-acestea-care-nu-sunt-femei. Ce sunt ele, de fapt? Căte-o zână placidă - nu ştii ce gândeşte, ce simte şi ce vrea - îţi arată, într-un spaţiu alb pe care îl asimilezi unui white cube simbolic, cum arde firul şi cum trece viaţa. Ba îţi întinde firul, ba îl lasă să ardă scrum, nimeni şi nimic nu o poate opri. Văzând cum se duce totul, vrei să sari şi să opreşti, stai puţin, hai să discutăm, nu se poate face...Ea? Nimic, ba lasă o urmă, ba o şterge imediat, îşi autoanulează propria acţiune după plac, dă praful într-o parte, apoi vine iar şi-l vântură în cealaltă parte. Dă şi ia acelaşi lucru: autoanulare.
Nimic nu-mi evocă mai mult decât asta spiritul expoziţiei Q.E.D.: se simte că vrea să propună ceva, dar la fel de bine se simte că îşi minează prin atitudine propria propunere. Ştiu un studiu, feminist, despre semnificaţia portretelor de femei, la fel de impersonale, nevii, indiferente şi placide ca ale lui Cantor, la artiştii simbolişti de secol XIX. Femeia simbolistă îl întruchipează pe el, ea e o proiecţie a Artistului, spune st
