Discursul moldovenist, deşi încă periferic, începe să aibă susţinători. Grav este faptul că face adepţi printre tinerii din Republica Moldova. Putem da vina pe moştenirea sovietică, dar resorturile anti-românismului sunt mult mai subtile şi îşi găsesc rădăcinile în recompunerile teritoriale şi identitare ale secolului al XIX-lea.

Istoria identităţii teritoriale a Republicii Moldova începe, nu cu Ştefan cel Mare, aşa cum „strâmb” afirmă moldoveniştii, ci cu ocuparea de către Imperiul Rus a Moldovei răsăritene, în 1812. La acel moment nu exista o identitate est-moldovenească. Viitoarea gubernie ţaristă era la momentul ocupării doar un spaţiu alveolat teritorial şi compozit, o sumă de structuri teritoriale periferice disjuncte, pe care le putem grupa în trei categorii: unele centrate funcţional pe oraşele estice ale Principatului (Iaşi, Galaţi, Botoşani, Huşi etc.), altele pe câteva modeste târguri autohtone (Orhei, Soroca sau Movilău) şi, în fine, areale importante dimensional ce aveau inerţie teritorială mare, datorită evoluţiei separate timp îndelungat, precum fostele raiale ale Tighinei şi Hotinului. Într-o atare situaţie, autorităţile ţariste au fost „nevoite” să recurgă la “terraformare”, şi nu exagerez când utilizez acest termen specific literaturii SF. Având în vedere faptul că reţeaua urbană a Moldovei răsăritene era rară, slab ierarhizată şi funcţiona într-o logică specifică periferiilor, noua administraţie ţaristă a (re)proiectat întregul spaţiu de la est de Prut. Au selectat din rândul târgurilor basarabene o reşedinţă a guberniei în jurul căreia, timp de mai bine de un secol, au construit centralitatea Moldovei răsăritene. Aşezarea aleasă, Chişinău era un târg modest din a doua parte a ierarhiei urbane, de câteva sute de locuitori, ce avea însă avantajul poziţiei centrale în interiorul viitoarei gubernii. Cei 8 000 de locuitori atribuiţi de surse