Alexandra Olivotto: Ce preferi să joci, teatru sau film? De ce?
Andi Vasluianu: Vezi, şi mie mi s-a dat un răspuns la întrebarea asta, când i-am pus-o lui Florin Zamfirescu. Mi-a plăcut mult răspunsul lui, şi mi-l asum. E ca şi cum m-ai întreba cu ce picior merg, cu stângul sau cu dreptul. Dar diferenţa dintre jocul pe scenă şi jocul în film e imensă. În primul rând teatrul este viaţa sub lupă, dacă vrei... Cuvintele încep să devină mari, literele puţin cam deformate, şi aşa mai departe. În film, seamănă mai mult cu realitatea. Oricum, depinde de subiect. Mie îmi place meseria în sine care cuprinde şi filmul, şi teatrul, pentru că nu sunt statice, nici relaţia dintre ele nu e, pentru că e mereu loc de inovaţie în ambele. E un gen de emoţii în cinematografie, şi altul pe scenă. La teatru, ai schimbul ăsta - folosesc un cuvânt perimat - de energie cu spectatorul, şi nu doar de energie. Eu cred în rezonanţa asta umană, tu îi dai o replică, el reacţionează şi te umple pe tine. De fapt, spectatorul îţi spune cum să dai replica de multe ori într-o piesă. Actul e în prezent, vorba lui Arthur Miller, "teatrul este prin excelenţă o artă a prezentului". Uite, apropo de diferenţa dintre teatru şi film... Acum joc într-o piesă, Scandal în culise, care, de câte ori a fost montată, a fost un eşec, în schimb ecranizarea a fost un succes teribil.
A.O: Şi cum vezi filmul?
A.V: Filmul este o artă conservată într-un anume sens. Dar mă ajută, de multe ori,să-mi îmbunătăţesc prestaţia în teatru. În epoca noastră el devine mai filmic, nu mai e ca pe vremuri. Cumva eu caut actul prezent de pe scenă şi în film. Atunci când se aude "Motor", se întâmplă ceva, dar e diferit: eu deja am pregătit pentru spectator ce vreau să-i spun, dar nu ştiu dacă o să-i placă sau nu. Privit din unghiul ăsta, filmul e mai riscant decât teatrul. Acolo, ai un spectacol