Cred că îţi trebuie vocaţie ca să fii un prieten bun. Uneori poate fi vorba şi de har, dar poate e mai bine să lăsăm termenii în pace.
Despre un jucător de baschet se poate spune că e talentat, după ce dovedeşte în teren că îşi exploatează aşa cum trebuie nişte calităţi native. După mine, prietenia e ca un sport de performanţă, ca un meci de fotbal, mai clar. 22 de oameni care fac spectacol în faţa câtorva mii sau zeci de mii care fac spume. Şampon natural, cum ar veni.
Am observat că reţelele sociale sunt pline de oameni care la fotografia de profil au preferat un portret de câine, pisică şi alte animale de pe lângă casa omului. Nu pot să-mi imaginez cum se poate lua o astfel de decizie şi cum ajunge o fiinţă umană, cu calculator, net şi pretenţii de raţiune să se identifice cu o fiinţă care miroase cum miroase atunci când plouă. Nu sunt convins care o fi cel mai bun prieten al omului, cartea, câinele sau pădurea?
Părerile sunt suficient de împărţite, iar pasiunea pentru animale face ravagii, văd, printre umaniştii de weekend. Pe măsură ce lumea se încruntă şi se înjură mai cu foc, doar din cauză că nu s-au dat suficiente arme la popor, se dezvoltă acest imens sentiment de iubire, de comunicare şi compasiune în faţa animalelor.
Arată-i un căţeluş unui tip scos din minţi în trafic şi în 5 secunde e în modul lugu-lugu. Încearcă să-i aduci aminte că e om şi că ar avea motive să nu se comporte ca un animal sălbatic şi te calcă în picioare. Ce să fie asta?! Evoluţia speciei? Omul nou al comuniştilor? Efectul parizerului ţărănesc? Încep să bănuiesc că istoria recentă, noile tehnologii, capitalismul, Animal Planet, sucurile carbogazoase şi explozia pet-shopurilor au reuşit să altereze definitiv gena prieteniei.
E normal ca ea să nu fie chiar obsesie mondială, dar face totuşi parte din aceeaşi familie cu politeţea,
