De la norocoasa şi neaşteptata sa venire în fruntea partidului, Mircea Geoană a trecut în activul PSD-ului două eşecuri memorabile: suspendarea preşedintelui Băsescu şi răsturnarea premierului Tăriceanu.
Ambele iniţiative social-democrate au întâmpinat o serioasă opoziţie în cadrul partidului, dar de fiecare dată Mircea Geoană a avut ultimul cuvânt şi lucrurile au mers oblu şi hotărât spre un insucces previzibil. Din acest punct de ve-dere se ridică o întrebare esenţială: cât de sinceră şi realistă a fost susţinerea de care Geoană s-a bucurat din partea unui nucleu social-democrat care, cel puţin de formă, s-a declarat favorabil acestor iniţiative? Şi cât nu a fost o manevră perfidă de discreditare? Ştiindu-i destul de bine pe promotorii curentului pro-Geoană, aproape nu am motive să cred că ceea ce s-a urmărit a fost altceva decât compromiterea acestuia.
Teoretic, în calitatea sa de şef, Geoană a jucat corect. Ce alt obiectiv mai prioritar poate avea o formaţie de opoziţie decât să demoleze puterea şi să se aşeze în locul ei? Numai că, în cazurile date, Geoană s-a angajat în acţiuni care-i depăşeau resursele strategice. Sancţiunea aplicată preşedintelui a rămas un simplu gest, fără urmări practice, atâta timp cât iniţiatorii nu au reuşit să concretizeze o ac-ţiune articulată, care să-l scoată din joc pe acesta. PSD-ul şi Geoană s-au mulţumit atunci să-şi frece mâinile de satisfacţie că i-au dat o lecţie, asistând apoi, ca la teatru, la acţiunile de repoziţionare şi contraatac ale suspendatului. Cei care se opuseseră acţiunii, atenţionând asupra lipsei unui plan de acţiune pentru post-conflict, au rămas cu dreptatea în braţe, în timp ce Mircea Geoană s-a ridicat, s-a scuturat de praf şi a mers mai departe. Cel de-al doilea eşec pare tras la indigo după primul, ceea ce dovedeşte, suficient de limpede, că din greşeli nu se învaţă nimic, cel mult te poţi ob