Ziua vindea mezeluri, seara juca rolul măcelarului în "Lozul cel mare", la Teatrul Baraşeum. Aşa îşi câştiga existenţa Mircea Crişan, în 1943.
La 19 ani, s-a îndrăgostit de scenă şi ajunsese să-şi dorească şi să viseze ca un actor adevărat al teatrului să se îmbolnăvească, pentru a-i putea lua locul în piesă. Şi nu oricum, ci imitându-i stilul şi vocea, astfel încât publicul să nu-şi dea seama. "Teatrul Baraşeum se afla pe două etaje: sus se juca «Potopul» de Strindberg, jos - un spectacol de revistă cu Maria Tănase. Regizorul Dinu Negreanu îmi scrisese rolul pe o carte de vizită. La începutul piesei ceream un coniac, la sfârşitul piesei, alt coniac. Între timp se petrecea... potopul! Aşa că aveam timp să joc şi jos, la Revistă. Maria Tănase, auzind că pot să-i imit pe toţi ăştia, a zis: «Să vie Crişan!». Şi i-am imitat pe toţi actorii care jucau sus. Lumea leşina de râs!", mărturisea artistul într-un interviu.
ASCENSIUNEA
Războiul l-a "inspirat" pe Mircea să născocească un număr comic cu imitaţii de bombardament. Locuia pe o străduţă din zona Barierei Vergului şi de la staţia de tramvai până acasă avea timp berechet să repete zgomotele de avioane şi de bombe explodând. Erau el şi câinii care-l lătrau, speriaţi de... bombe! Crişan a fost racolat de teatrele de revistă şi apoi în Teatrul Armatei, unde tot responsabil cu umorul era. "Am făcut pe urmă şi filme comice, scrise cu Alexandru Andy. Erau filme de o jumătate de oră, care se puneau înaintea unui spanac, gen România muncitoare sau altele, aşa-zise documentare. Aş, glume! Lumea venea pentru «Ilie face sport» sau «Ilie în luna de miere». Era omor de lume la cinema! După aia, se golea sala", declara Mircea Crişan, în urmă cu câţiva ani.
Cu Alexandru Andy Kessler şi cu Radu Stănescu, actorul a trăit o perioadă ca funcţionar al râsului. Aveau program de inventat poante şi
