Cu cateva zile inainte de 1 Mai muncitoresc, romanca Raluca Stroescu a fost gasita moarta, cu capul cazut pe dosarele multinationalei la care lucra. 1 Mai muncitoresc, sarbatorit de majoritatea romanilor cu mici si bere, isi are originea in Statele Unite. Acolo, in 1791, dulgherii din Philadelphia faceau greva cerand ziua de lucru de zece ore.
In 1886, 35.000 de muncitori din Chicago au obtinut, dupa greve si marsuri soldate cu morti si raniti, ziua de lucru de opt ore. In 2007, in Bucuresti, Romania, Raluca Stroescu, manager de audit intr-o companie renumita, ajunsese sa lucreze 16-18 ore pe zi.
Alte cateva mii de romani au un program asemanator cu tanara care, foarte probabil, a murit de epuizare, aidoma unui cal de darvala care trage caruta pana la ultima suflare.
Fenomenul, caci workaholicii sunt un fenomen, nu e unul nou, fiind cunoscut din Japonia pana in SUA. La noi virusul e mai periculos, fiind o combinatie intre competitia acerba dintr-o corporatie, vechi reflexe stahanoviste si fite dambovitene. Practic, tineri intre 25 si 35 de ani lupta cu disperare sa obtina o pozitie de varf in firme de IT, audit, din sistemul bancar.
Din pacate, adesea lupta se da fortand cantitatea, nu calitatea muncii. Daca "adversarul" sta doua ore in plus la birou, rezolva patru sarcini, workaholicul se simte obligat sa stea trei ore. Apoi, ca in razboiul rece dintre SUA si URSS, inamicii intra intr-o adevarata cursa a orelor suplimentare. Incet-incet, munca nu mai e o parte a vietii persoanei respective, ci devine insasi viata.
Cartea de vizita cu numele prestigioasei firme la care persoana respectiva isi da sufletul, uneori la propriu, e prezentata prietenilor sau cunoscutilor cu mandria cu care e etalata o haina de firma. Din pacate, prietenii dispar unul cate unul pentru ca nu mai e timp pentru ei. Apoi, apar probleme
