La sosirea pe aeroportul La Rochelle, vameşul îmi cere viza de Franţa. A doua zi, în deschiderea "Sunny Side of the Doc", preşedintele Yves Jeannot remarcă prezenţa în premieră a României şi îşi îndeamnă colegii "vestici" să sprijine integrarea noilor membri UE în peisajul documentar european. Mai tîrziu, răsfoind catalogul Silver Docs (selecţie de film documentar din Europa Centrală şi de Est, itinerată anual în marile festivaluri de profil de Institute of Documentary Film, Cehia), dau peste un text al lui Tue Steen Mueller (fost director al European Documentary Network) care, mai în glumă, mai în serios, îi somează pe documentariştii est-central europeni să nu se integreze în noua Europă. Se referă, desigur, la nevoia de a conserva specificitatea unui gen cu tradiţie în regiune. Acea specificitate inefabilă invocată atunci cînd practicienii de documentar se întreabă what can travel?: ce anume poate "călători" în documentar, ce tip de poveste/abordare are şanse să creeze rezonanţă dincolo de graniţa naţională?

Are we EU? Seminarul organizat de asociaţia DocuMentor la "Sunny Side" nu se putea numi altfel decît Are we EU? - întrebare discret auto-ironică, dar nu lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte substanţa apartenenţei documentarului românesc la producţia "noii Europe". Aşadar, cu mantra integrării încă răsunînd în urechi, oare sînt documentarele româneşti relevante pentru Europa unită? Trebuie să ne modificăm poveştile, să ne adaptăm stilul sau doar să învăţăm să ne vindem mai bine produsele?

Accesul fostei Europe comuniste la piaţa de documentar e frecvent descris ca o necesară "prindere din urmă" a respectivei pieţe. Interesant e însă faptul că piaţa însăşi a suferit modificari cruciale în ultimii ani. Ca urmare, ceea ce încercăm să prindem din urmă e un sistem în mişcare care operează neaşteptat, sedus sau deturnat de diverse direcţii noi de