Simon Andreea era o fetiţă de 9 ani care abia învăţa tabla înmulţirii. Într-un oracol necompletat, scrisese caligrafic: „iubirea pentru mine este un băiat care se numeşte Lori”. Pe atunci, Lori, un coleg de şcoală şi de joacă, avea 11 ani. Andreea aflase de iubire din telenovele. Mama o certa că se uită la ele. Şi-i ţinea predici, pe un ton ridicat, când o prindea că-şi aruncă hainele murdare înapoi, în şifonier. Era o fetiţă veselă, sociabilă şi bună la învăţătură. Îi plăcea să citească şi să deseneze felicitări cu prinţese. Îşi făcea temele la şcoală, în pauze, ca acasă să fie liberă. Îşi ajuta mama şi avea grijă de surioara ei mai mică. Când a plecat de acasă, în seara aceea geroasă de decembrie, Andreea şi-a lăsat pe-un colţ de masă batonul de ciocolată abia început. Se întorcea înapoi, să-l termine. Se întorcea la mama pe care o pupa de fiecare dată când pleca sau venea de la şcoală, la tatăl ei vitreg, care-o alinta „răţuşca”, la surioara ei, care nici nu împlinise doi ani. Se întorcea la examenul pentru centura de karate, de a doua zi, la tabla înmulţirii, la pomul de Crăciun şi la vacanţa de iarnă, de la bunicii din Palanca. Nu s-a mai întors niciodată. Pe ultimul ei drum, de la magazin spre casă, i-a spus „săru’mâna” celui învinuit astăzi că a ucis-o. Şi-a cărat singură sacoşa cu patru litri de apă minerală şi-a mers, cu capul descoperit şi cu mâna îngheţată pe baiere, grăbită, să nu întârzie acasă. A mers crezând, curată, naivă, având încredere. În ultima ei vară primise prima împărtăşanie.

Dispariţia

Era o seară de joi, 15 decembrie 2005. Ioana, mama Andreei Simon, pusese la fiert nişte cartofi, să facă piure. Ar fi avut nevoie de o cutie cu smântână. A vrut să plece să cumpere, de la magazinul de peste drum, însă Andreea s-a oferit să meargă ea. Era descurcăreaţă şi nu se temea seara pe stradă. Făcea karate de un an şi jumătate, t