La 36 de ani, Lucian Dan Teodorovici e un prozator relativ prolific: autor a două romane onorabile (Cu puțin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi, 1999, ed. rev. și adăug. 2005, Circul nostru vă prezintă, 2002, ed. rev. 2007) și a trei volume eclectice de povestiri care n-au trecut neobservate (Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana, 2000, Atunci i-am ars două palme, 2004, Celelalte povești de dragoste, 2009), alături de varii volume colective, adaptări cinematografice, scenarii de animație politic game (Animat Planet Show) realizate singur sau în colaborare, la care se adaugă serialul de comentarii politice din Suplimentul de cultură (material copios pentru un virtual volum) și, last but not least, colecția „Ego.proză“ de la Polirom, al cărei concept îi aparține. În plus, traducerile de care a avut parte pînă acum îl plasează, în cadrul noilor generații de prozatori ieșeni, imediat după un Dan Lungu ca exportabilitate. Totuși, în pofida acestei relative prolificități eficiente, scriitorul s-a impus mai curînd prin „profesionismul“ onorabil al ansamblului decît printr-un titlu major, prin acuratețe și rigoare de metronom, nu prin momente de explozie și sclipire. Din acest motiv l-am comparat cîndva cu fotbalistul Dorinel Munteanu. În același timp, LDT și-a conturat profilul unui prozator tenace, care-și reglează răbdător tirul pentru marile lovituri după un laborios joc de construcție, fiind, astfel, la antipodul celor care-și pierd suflul după un prim și spectaculos dribling. Dacă însă Circul nostru…, cel mai ambițios volum al său de pînă acum, s-a diluat progresiv după un excelent început „existențialist“ în registru hrabalian, cîteva secvențe din cvasiromanul Celelalte povești de dragoste (După gîște, Tramvaiul care cîntă, Pe catalige) au atras atenția asupra unui potențial prozastic apreciabil, dar încă latent, anunțîn