Dispariţia Mihaelei e foarte diferită, altfel decât celelalte plecări care au săpat adânc în durerea noastră de generaţie.
Mi-a dat certitudinea "că numai ea, iubirea, se leagăna fluturând deasupra marginii Universului" şi că uneori oamenii pot fi perfecţi în sentimentele lor şi că timpul, sistemele, cuvintele încep să cadă din înţelesurile lor şi noi rămânem cei adevăraţi.
Acel "Aşteaptă-mă" scris acum un an şi cinci luni pe o coroană nu era o "spusă", era din nou o declaraţie de iubire majoră. Am în cap celebrele cupluri de îndrăgostiţi, cele care au făcut Pământul să meargă mai departe. Acelor cupluri pentru care soarele nu mai apune şi lumina nu mai străluceşte atunci când unul dintre ei dispare - acelor cupluri li se alatură şi cuplul acesta: Mihaela - Ştefan, din cauza iubirii ei sălbatice pentru omul vieţii ei, şi-a lui, căci sunt sigură că el e cel care a strigat-o, a chemat-o, a aşteptat-o.
Mă simt la dispariţia Mihaelei ca-n faţa unei inocenţe uriaşe ce radiază magie din cauza iubirii ireale, de deasupra. Iubirea pentru care trebuie să ispăseşti. Iubirea aceea care dacă dispare începe deşertificarea.
Când a plecat Ştefan Iordache, durerea a fost cruntă, insuportabilă pentru noi toţi. Şi ca să mă apăr poate, am putut gândi că-i pot mulţumi lui Dumnezeu că am trăit o dată cu el, că m-am bucurat de atât de multe lucruri minunate care aparţin generaţiei noastre. Astăzi, adaug că a fost seducător să fiu şi martora unei astfel de iubiri, care mi-a dat, sau ne-a dat, un vector de ieşire din vidul lăsat de atât de multe dispariţii.
Cum se poate iubi astfel? E un secret deţinut.
Mihaela vorbind despre Ştefan spunea într-un interviu: "Eu n-am fost niciodată bolnavă. Lui Ştefan îi era greu, refuza să meargă la spital când cei dragi erau în suferinţă".
Deşi începuse demult, după moartea l
