Prima întrebare e banală şi de la sine înţeleasă: Sfîntu Gheorghe e un oraş mic, o comunitate teatrală restrînsă, de ce un festival internaţional aici? Cînd m-am hotărît să devin director, ca să apăr ceea ce se întîmplă în teatrul din Sfîntu Gheorghe de 15 ani, aveam de gînd să fac un festival internaţional de teatru, dintr-un fel de „egoism“ al meu. Un festival care să se ţină aici, cu spectacole bine alese, importante, reprezentînd diferite tipuri de teatralitate, valabile, sper eu, ne ajută, de fapt, pe noi înşine – ne ajută să mergem mai departe. E important să participi la diferite festivaluri, din locuri diferite, dar e cu totul altceva să ai la tine acasă un festival bogat, la care sînt prezenţi şi spectatorii pentru care faci tu teatru. Să găseşti noi căi teatrale nu se poate face fără public, de asta sînt sigur; nu poţi face teatru pentru export, asta n-am crezut-o niciodată. Am crezut mereu că un spectacol poate fi exportat în cazul în care ajunge la un nivel convingător la el acasă. Deşi aş vrea foarte mult, eu n-aş putea face o montare „pentru Europa“, habar n-am cum se face. Ceea ce fac eu e să încerc să am o comunicare cît mai sinceră, cît mai adevărată, cu cei care mă înconjoară, pentru care fac spectacole. Teatrul trebuie formulat aici şi acum, de aceea am şi senzaţia că nu pot face ceva absolut valabil, oriunde, oricînd. Ce-aţi găsit la Sfîntu Gheorghe, pentru cine ar fi trebuit să faceţi teatru cînd aţi venit aici? E o poveste foarte stranie, fiindcă e vorba de o mare şansă. În 1994-1995, cînd am venit la Sfîntu Gheorghe, împreună cu şase actori şi colega mea de la regie, Olga Barabás, teatrul era într-o stare foarte proastă şi mulţi plecaseră. Sistemul a distrus instituţia în momentul în care i-a forţat pe actori să-şi cîştige salariile din încasări. Pe vremea lui Shakespeare, era la fel, dar s-ar părea că acum nu se mai poate face cultură