Ehei, cite am mai face noi, dar nu ne da astia bani, ca noi sintem de alta culoare... si am vrea sa mai si asfaltam niste drumuri, dar nu ne da astia bani. Ca noi am vrea sa asfaltam 40 km, dar ei ne da pentru 2 si jumatate. Si e pacat, ca e sat mare si ar merita, saracii oameni. Dar lasa, ca facem noi daca ne mai alege lumea si ies ai nostri la putere... Asa, deocamdata, sa se bucure si ei la un meci... Cum-necum am ajuns, pentru nici doua zile, in Dobrogea mea natala la finalul saptaminii ce a trecut. In una dintre dimineti, mi-am scos copilul la plimbare, imbarcat intr-o troscoleta din plastic, care poate emite, cu ajutorul unui buton rosu, niste frinturi de cintece chinezesti de mai mare dragul. Nu conteaza, pustiul meu e tare multumit de mijlocul lui de locomotie; e drept ca nu ajunge decit cu un piciorus la pedale, dar tot e de ajuns. Caldura mare si in sud, parol! Prin urmare, ce imi ramine de facut este sa imi duc copchilul la padure. Dar, pina acolo, trebuie sa trecem pe linga o straduta care da in stadion. Vorba vine stadion, "teren" e mai corect. Doar ca tarlaua asta e locul de joaca preferat al lui fiu-miu. Nu pentru ca ar fi el mare fotbalist, ci pentru ca aici gaseste mereu prieteni dispusi sa il bage in seama: citeva caprite cu iezi, o iapa cu un minz, niste gaini si doi magari. Cel brun, pe care l-am botezat Eusebiu, ii cinta de fiecare data. Bun, pe stadion o atmosfera placuta, miroase a iarba cosita de curind, o placere. Doar ca e cam soare. si, in dimineata cu pricina, mai erau si niste ragete din difuzoarele unei masini, care le concurau pe cele ale lui Eusebiu. Manele, ca la tara... Dincolo de gard, citeva masini parcate, de pe la pimarie, de la politia locala... Citiva barbati se chinuiau, fara scaun, fara scara, sa fixeze plasele portilor. De fotbal. Altii intindeau intr-o margine un cort mare. Dar mare, nu gluma. Tribuna oficiala, probabil. In