Din momentul în care cancelariile occidentale au asistat impasibile - şi interesate - la aprinderea fitiliului care avea să arunce, la începutul deceniului trecut, în aer întreaga construcţie iugoslavă, lucrurile au scăpat definitiv de sub control. Echilibrul general pe care vreme îndelungată l-a putut menţine doar personalitatea unui politician de talia lui Tito s-a rupt sub presiunea intereselor centrifuge din interiorul unui bloc extrem de divers şi cu niveluri de dezvoltare flagrant de diferite. Procesul de dezintegrare a început cu separarea celei mai performante republici - Slovenia - şi a dus la apariţia pe harta Europei a unor entitiăţi care nu au existat niciodată de sine însele. Bosnia-Herţegovina, o creaţie artificială cu profunde divergenţe etnice şi religioase a dat şi cele mai multe victime într-un război care spectatorilor li se părea fără rost, dar care avea rădăcini istorice.

Odată cu acest episod s-a şi încetăţenit procesul de demonizare al „sârbilor răi”, în contradicţie cu „bosniacii - croaţii - kossovarii cei buni”.

Războiul, ca orice război, a fost însoţit de atrocităţi, răzbunări, nedreptăţi pe care părţile interesate au încercat să le contabilizeze. Necontabilizată a rămas doar enorma suferinţă a tuturor celor peste care războiul a trecut nemilos lăsând în urmă cadavre şi vieţi distruse. Ultimul şi cel mai halucinant episod al dramei iugoslave a fost atacarea ţării de către forţele militare ale NATO, caz unic în istorie, în care o alianţă se îndreaptă împotriva unei ţări cu care, practic, nu avea nimic de împărţit. Aveau însă grupările de interese, naţionale sau supranaţionale, pentru care abia în felul acesta fosta Iugoslavie devenea o piaţă ieftină şi lesne de manipulat. Destrămarea ţării la masa verde evocă, multora, tragedii pe care istoria le-a condamnat cu prisosinţă (vezi Polonia sau Cehoslovacia) însă este o regulă că nime