Cîntăreaţă? Nu. Marilyn Monroe n-a fost cîntăreaţă decît în sensul în care orice altă actriţă hotărîtă să-şi croiască un nume în Hollywood-ul anilor ’50 a fost în acelaşi timp şi cîntăreaţă. Probabil în acelaşi sens în care Johnny Depp este cîntăreţ pentru că s-a achitat admirabil de partitura din Sweeney Todd. Marilyn era perfect capabilă să cînte şi a făcut-o de fiecare dată cu panaş, integrînd în fiecare moment muzical un vîrtej de gesturi aproape electrice, care hipnotizau orice privitor, indiferent de sex. Avea voce, dar nu şi-a dorit niciodată să fie o cîntăreaţă. Ceea ce şi-a dorit ea a fost să fie actriţă. Şi după o suită de pelicule memorabile şi un efort titanic, a şi reuşit. Însă n-a fost niciodată mulţumită. Detaliile care ne amintesc astăzi de Marilyn – cîrlionţii de culoarea platinei, unduirea trupului său după o coregrafie aproape perfidă şi timbrul acela inconfundabil, care era capabil de a îngenunchea regi – sînt elemente inexistente în tinereţea lui Norma Jeane Baker, un periplu chinuitor prin orfelinate, o existenţă lipsită de afecţiune şi care nu părea să ducă nicăieri. Desigur, trăsăturile fizice îi trădau frumuseţea încă de pe atunci, însă postura, felul de a-şi purta trupul şi gestica sînt elementele profund studiate ale unei actriţe, menite să atragă atenţia asupra a ceea ce e dincolo de ele: vocea sa şi cuvintele pe care le rosteşte.

În banalitatea fotografiei de nuntă, la căsătoria prematură cu neimpresionantul James Dougherty, Norma Jeane pare mai degrabă o variantă palidă a lui Judy Garland, neamintind mai deloc de Jean Harlow, cu care a fost comparată ulterior de nenumărate ori. Iar vocea sa de atunci? Un chiţăit care se împleticea încă din şcoală în bîlbîieli şi pe care s-a străduit din greu să-l învingă. Dar nu ai nevoie de o voce incredibilă pentru a poza. Iar cariera înfloritoare de model a lui Norma Jeane Dougherty n-a fos