Bucureştiul este oglinda stării noastre administrative precare. „Bucureştiul în 2020, o enigmă pentru autorităţile locale“. Era titlul dintr-un ziar de ieri al unui articol despre un seminar care a reunit oameni de business şi administratori ai oraşului. Concluzia era că Bucureştiul s-a dezvoltat haotic, iar reprezentanţii autorităţii publice susţineau că îi lipseşte o mână de fier care să-l administreze.

Ca geneză, Bucureştiul e un sat mare crescut între proprietăţi şi nevoi, cum a dat Dumnezeu. A existat un plan al oraşului gândit de arhitectul Horia Creangă, în 1935, după care, odată cu creşterea oraşului, s-au produs doar variante, din ce în ce mai incoerente. În timpul socialismului nu s-a construit o adevărată infrastructură de circulaţie care în alte oraşe, chiar socialiste, a existat; Moscova, de pildă. Sistemul radial concentric în mod natural dezvoltat nu are capacitatea de a prelua nevoia de circulaţie acum. Până în 1947, oraşul avea industrii în zona marginală, care acum se află în interior. Apoi s-a dezvoltat ca o amoeba: extensii constituite din oraşele-dormitor ale socialismului, cu imense spaţii libere între ele. La marginea lor, cu totul întâmplător aruncate, sunt alte dotări industriale. Inelul constituit din circulaţiile necesare industriilor, în prima lui etapă de dezvoltare organică, mai ales cele de cale ferată, se transformă într-un avantaj: avem loc pentru viitoarele circulaţii.

De la Gara de Nord porneşte calea ferată spre Constanţa, care pe un parcurs de vreo 12 kilometri ar putea constitui autostrada suspendată despre care se vorbeşte şi se râde atât în ultimul timp. Cercul se poate închide spre Gara Obor şi apoi spre sudul oraşului. Cam 70% din traseu se află pe căile ferate, utilizate sau nu, fără să fie nevoie de exproprieri. S-ar dubla astfel inelul interior existent, cel de-al treilea, şoseaua de centură, co