Ajunşi la al treilea volum din Explorări în comunismul românesc (Editura Polirom, Iaşi, 2008), Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir observă că „Seria de studii s-a născut ca o reacţie în faţa unei realităţi: amnezia socială. Analiza critică a trecutului totalitar a rămas, în toţi aceşti ani de după 1989, marginalizată, în pofida apariţiei atîtor studii şi documente...“, căci „memoria a fost eufemizată, iar obiectele asociate timpului comunist au fost exilate pe un raft secund“. Observaţia este legitimă, dar se cuvine menţionat că amnezia socială survine, la drept vorbind, ca un fapt de normalitate, fie ea chiar nedezirabilă. Nu orice lucru care ţine de normalitatea unor evoluţii este de întîmpinat cu aplauze şi entuziasm, dar evidenţa nu poate fi trecută sub tăcere decît cu riscuri şi cu pierderi mari. Unii au, de pildă, mari probleme să accepte globalizarea, socotind-o malefică şi păguboasă, dar indiferent că o aplaudăm sau nu, ea există şi trebuie ţinut seama de ea. Cu amnezia socială lucrurile ţin de o evidenţă a dinamicii psihice şi sufleteşti constatabilă la nivelul fiecărei persoane. Presiunea nevoilor curente, reflexul de a gîndi în mod curent şi foarte concret ziua de mîine, restrîngerea noastră – pasămite pragmatică – la proiectarea pasului strict următor, fără viziunea unui arc de timp mai amplu în gîndirea propriei existenţe, ba chiar şi a celorlalţi membri ai grupului ori macrogrupului din care facem parte (familie, scară de bloc, localitate, judeţ, regiune istorică, ţară, structură supranaţională), au, toate, consecinţe care includ şi amnezia socială. Printre ele, se situează reflexul prezenteist şi anularea viziunii retroprospective, punerea în paranteze a evaluărilor succesive ale trecutului în funcţie de provocările clipei şi de propriul plan de evoluţie. Iar apoi, desigur, dacă la toate aceste mecanisme sau obişnuinţe psihice, înt