Arhiva FP România. Cu primăvara electorală în faţă, istoricul Adrian Cioroianu recomanda liderilor moldoveni, în FP România nr. 8 (ianuarie/ februarie 2009), o idee radicală: decuplarea, măcar temporară, a Transnistriei de Republica Moldova pentru concentrarea pe proiectul european. Cât de fezabilă a devenit această idee după alegerile anticipate? Se va modifica sensibil sistemul politic din republică? O nouă conducere moldovenească va putea înlocui aservirea faţă de interesele ruseşti cu un parteneriat vestic mai decis? Pentru statele în tranziţie, anii electorali sunt cu deosebire furnizori de probleme. Este şi cazul Republicii Moldova. Mai ales că aici însăşi tranziţia conţine un mare mister: nimeni nu poate spune cu certitudine spre ce “curge” ea. O apropiere graduală, până la aderare, de Uniunea Europeană? O apropiere, până la re-satelizare, de Rusia? Sau continuarea, pe termen mediu, a actualului joc dublu cu mize obscure?

Prinşi într-o avalanşă de semnale divergente, cetăţenii republicii se vor prezenta la vot în 2009 sperând, pur şi simplu, într-o viaţă mai bună. Ceea ce, dintre obiectivele imaginabile, nu-i nici pe departe cel mai simplu de atins. Şi eterna întrebare: cu ce este datoare România? Şi cel mai onest răspuns: cu cât mai puţină retorică.

1. Ca în orice democraţie neîmplinită, anii electorali din R. Moldova aduc în discuţie, iar şi iar, relaţiile cu vecinii – sau măcar cu unii dintre ei. În următorul trimestru, majoritatea eforturilor (politice, economice, sociale sau diplomatice) establishment-ului R. Moldova vor fi dedicate campaniei electorale. După modelul altor republici ex-sovietice (vezi cazul Rusiei, emblematic), partidul de guvernământ a uzat de toate mijloacele – tentaţie, ameninţare sau şantaj – pentru a-şi “fideliza” părţi semnificative din segmentul administrativo-funcţionăresc (pe scurt spus, bugetar) al