Are un păr rar, scurt, cu şuviţe albe, slinos, ochelari cu rame şi lentile groase, un tricou masculin marinăresc, jeans largi, nenumărate sacoşe, o faţă buhăită, excedată de căldură şi de nepoţica antipatică şi răsfăţată la vreo 5 ani, care nu stă locului o clipă şi din două în două minute îi spune “Babo, babo, babo!”. Se află înaintea mea la casa de marcat. “Babo!” are o geantă imensă gen sac, un portofel foarte gros şi un purcoi de bani în mână. A cumpărat puţine, sub 100 lei, dar vrea să plătească cu cardul. Îi spune PIN-ul casierei, dar PIN-ul e greşit.
Nu se poate, ăsta e…
Babo! Babo! Babo! mă loveşte nepoţica cu capul în burtă, deşi stau la distanţă. Creatura are nişte mişcări imprevizibile de păpuşă isterică şi dezarticulată.
“Babo!” scoate o agendă soioasă din geantă, caută o vreme prin ea ah, da, nu găsea pentru că trebuie să schimbe ochelarii, schimbă ochelarii, şi… citeşte din agendă acelaşi PIN. Casiera se strâmbă plictisită, mai încearcă o dată, nu merge, i se blochează maşinăria, îi dă cardul înapoi privindu-i cu interes purcoiul de bani din mână, “Babo!” bagă cardul între celelalte multe şi zice:
Ah, era cardul greşit… luaţi-l pe ăsta.
Babo! Babo! Babo!, nepoţica se dă cu capul de marginea metalică a tejghelei, că burta mea s-a retras mai în spate.
Acum trebuie să încasez la altă casă, că asta s-a blocat, zice casiera. Cea mai apropiată altă casă este ocupată, evident, cum era şi cazul, să opereze o plată cu cardul, nu cash, aşa că stăm să se elibereze terminalul.
Babo! Babo! Babo!
Evrika, PIN-ul e bun, cardul e bun, îmi vine şi mie rândul, după vreo 15 minute. Ies şi, în faţa magazinului, “Babo!” stă într-un cerc de plase şi sacoşe de plastic şi tot mută lucruri dintr-una în alta, confuză. Nepoţica cea isterică se învârte în jurul amenajării ca un bărzăune fără cap şi strigă, evident, “
