„A fi fata ei, în plus și a lui, nu e deloc o situație de invidiat, în primul rând fiindcă o parte din sentimentele nu tocmai pozitive față de părinți se răsfrâng asupra urmașului” – afirmă Elisabeta Isanos într-un amplu și foarte interesant interviu publicat de revista brașoveană „Astra”. Se face referire, desigur, la faptul că poeta și prozatoarea Elisabeta Isanos este fiică de scriitori, părinții ei fiind Magda Isanos și Eusebiu Camilar. De altfel, o vreme, intervievata a semnat Elisabeta Isanos-Camilar, pentru ca apoi să renunțe la menționarea numelui patern.
Care pot fi temeiurile și resorturile unei astfel de „lepădări”? Elisabeta Isanos este o scriitoare în adevărata putere a cuvântului și de-o chema Maria Ionescu, caratele operei i-ar fi rămas aceleași, precum și prestigiul. Asta în teorie, fiindcă în practica noastră balcanică obișnuim ades să catalogăm și să ierarhizăm, ba chiar să legitimăm (ori să delegitimăm) scriitori în funcție de străluciri sau apăsări biografie, ereditare chiar. Elisabeta – ale cărei cărți criticul universitar Const. Călin, originar tot din Udeștii Sucevei, le consideră ”triste, dar cu multe frumuseți literare” – a avut mai întâi de tras din pricina mamei, Magda, refugiată dramatic din Basarabia în 1940. Confrații rămași la Chișinău îi reproșează că „retrăgându-se după război la Iași, se va adapta neolimbajului de extracție comunistă – chiaburi, plugari, steaguri roșii etc.” (E. Lungu, în revista ”Sud-Est” nr. 47). Ceea ce-i o tâmpenie cât Ceahlăul, fiindcă delicata poetă a murit la sfârșitul toamnei lui 1944, când încă nici nu se inventase „neolimbajul de extracție comunistă”.
Și mai grea de purtat rămâne cruce amintirii tatălui – vom vedea dacă reproșurile posterității au îndreptățire până la capăt. Păstrând proporțiile, am putea spune că-i posibilă o paralelă între două destine de calibru și din vremuri diferite: al
