Moţiunea depusă de Opoziţie a trecut cu un scor surprinzător: 235 de voturi, cu patru mai mult decât era necesar. Sursa: Octavian Cocoloş
Guvernul Ungureanu, mai precis guvernul PDL, a căzut. Dacă ţinem cont că picarea Guvernului Boc în toamna lui 2009 a fost o operaţiune pur electorală, întâmplarea de vineri, 27 aprilie 2012, reprezintă o premieră absolută în istoria postdecembristă.
O analiză a felului în care a căzut Guvernul Ungureanu ne îndeamnă să afirmăm că e vorba şi de o premieră în istoria modernă a României.
În jocul numit democraţie parlamentară, Moţiunea de cenzură e instrumentul prin care Opoziţia îşi propune să doboare Guvernul. Pentru a purcede la un asemenea gest, Opoziţia dacă e serioasă, evident, ia în calcul o condiţie absolut necesară: Ca în interiorul Coaliţiei sau formaţiunii aflate la guvernare să se fi ivit suficiente fisuri pentru a avea siguranţa că majoritatea guvernamentală nu mai există şi că Moţiunea va trece în cele din urmă.
Această condiţie e îndeplinită când o componentă a Coaliţiei majoritare anunţă că părăseşte Coaliţia sau când un grup din partidul care guvernează anunţă plecarea din partid. Atât în cazul Coaliţiei, cât şi în cazul partidului, părăsirea Majorităţii beneficiază de o serioasă argumentare politică. Un partid care face parte dintr-o Coaliţie poate ajunge la concluzia că rămânerea la Putere contravine intereselor de esenţă ale electoratului său. Când e vorba de o grupare din partidul majoritar, situaţia e asemănătoare. Liderii grupării, indiferent că trec la un alt partid sau că înfiinţează un partid nou, îşi justifică gestul, în chip serios, prin ceea ce ei numesc incompabilitatea dintre politica partidului şi idealurile lor programatice. Se înţelege că astfel de cazuri apar în partidele definite prin viaţă democratică reală. Alcătuite din aripi, partidele respective se co