Prolix, specios şi greu digerabil, aşa arată rezultatul la care ajung cei mai mulţi cărturari atunci cînd, scriindu-şi cărţile, fac paradă de cunoştinţe. Cauza e de căutat într-o disproporţie ce le surpă pe dinlăuntru textele. Mai precis, se produce un colaps estetic prin inflaţie informaţională, un fel de supraîncărcare cu un balast de galimatie ce duce la implozie: textul nu rezistă presiunii şi, în locul unei procesiuni plăcute de cuvinte atrăgătoare, te pomeneşti cu o avalanşă informă de cunoştinţe aruncate cu lopata. Urmarea este că falia dintre impresia pe care textul o face asupra cititorului şi putinţa aceluiaşi cititor de a primi grindina de erudiţie se cască pînă la dimensiunile unei prăpastii cu neputinţă de acoperit. Deznodămîntul e unul previzibil: cititorul, simţindu-se asfixiat, închide cartea, iar autorul, neputîndu-se face plăcut, moare necitit.

Citindu-l pe Culianu, gîndurile acestea îţi vin în minte prin contrast, şi asta fiindcă nici una din aceste metehne nu pot fi imputate cărturarului român. În cazul cărţilor sale avem de-a face cu un dozaj aparte de erudiţie seacă şi de estetică caldă: tot ce este arid este netezit şi îmblînzit, cărţile lui conţinînd un enciclopedism straniu a cărui etalare nu numai că nu este indigerabilă, dar chiar ajunge să atragă cititorul printr-un efect de stîrnire a curiozităţii. Iar dacă încerci să dai o explicaţie plauzibilă acestui miraj mental, primul gînd se îndreaptă spre o tehnică anume de întreţinere a enigmei. Cărţile lui Culianu sînt vectorii livreşti ai unor mistere primordiale, ele avînd ceva din taina lumilor necercetate parcă de nimeni pînă la el, şi tocmai de aceea, parcurgîndu-le, te simţi martorul unei incursiuni în teritorii în care ştii prea bine că de unul singur nu ai fi ajuns niciodată. Nu ştiu dacă Culianu şi-a pus la punct în chip voit o metodă de întreţinere a unui labirint enigmati