Putem să ne debarasăm de puşti şi să-l păstrăm pe maestru? „Karate Kid“ înseamnă 140 de minute aproape agonizante, salvate de la completa tortură de preznţa miraculosului Jackie Chan, acest mare hopa-mitică orientalHai să scăpăm de luna asta!
S-o radiem din calendar sau, cel puţin, să pretindem că nu există. Nimic nu s-a întâmplat vreodată vrednic de menţionat, în afară de morţi stupide, de întoarceri laşe de arme, de scurgeri masive de neuroni topiţi de căldură şi de entertainment la cota lui cea mai joasă, de parcă orice pretenţie sau standard s-ar fi uscat brusc la soare.
Şi dacă tot e să eradicăm luna august, apoi hai să scăpăm şi de această nefericită nostalgie după anii 1980, care a contaminat Hollywoodul şi care-l face să producă pe bandă remake-uri şi re-booturi ale unor repere dintr-o epocă supraevaluată şi să respingă orice urmă de originalitate. Ne obligă până şi pe noi să repetăm la infinit: „Dar chiar mai avea nevoie omenirea de încă o versiune la...?".
Se pare că răspunsul este, invariabil şi deprimant, da, din moment ce până şi acest nou „Karate Kid" a tronat ceva vreme în fruntea box-office-ului. Nostalgia se vinde bine. În cazul de faţă, povestea e păstrată cu reverenţă, doar locul şi puştiul diferă. Jaden
Smith (piloasa odraslă a „marelui Will", producătorul peliculei) se mută cu mama lui în China (la cota ei exotică şi nu tiranică, doar n-o să supărăm această mare piaţă de desfacere), unde se integrează greu şi e forţat să ia lecţii de karate de la un maestru în arte marţiale (legendarul Jackie Chan îl înlocuieşte pe Pat Morita).
Copil cu pile
Micuţul Jaden e mai tânăr şi nu are timiditatea & ochii umezi de căprioară ai lui Ralph Macchio; e tupeist, energic şi, adesea, extrem de enervant şi de arogant. Iar filmul e lung ca o zi de post... Nu există nicio explicaţie rezonabilă pentru care regizorul Harald Zwart a
