Trăim într-un absurd deplin. Dăm bani grei pe organizarea alegerilor de tot felul – locale, parlamentare, europarlamentare, prezidenţiale -, ne alegem reprezentanţi pe care îi plătim din banul public, ca să nu-şi bată capul cu probleme lumeşti, apăsătoare, umilitoare; să le lăsăm timpul necesar pentru munculiţa cu creierul, să se gândească doar la ce fel să procedeze cu ţara, cu judeţul, cu administraţia locală, ca să ne meargă bine tuturor, să pună ţara pe roate. Consecinţa? Cu banii care le mai rămân, după ce-şi pun mofturile la cale, cer organizare de referendumuri, ca să fie scutiţi de asumarea oricărei răspunderi; ca să nu mai fie nevoiţi să dea socoteală, vreodată, cuiva.

Premierul pasează toate deciziile controversate Parlamentului; Parlamentul zice că n-are niciun rost să dezbată şi să decidă până nu află dorinţele noastre, ale poporului, cum ar veni, şi abia pe urmă să cântărească dacă e bine sau nu ce am hotărât noi – întrucât alesul nostru e stăpânul nostru şi, după ce că nu-i arde de muncă şi ne cheamă la referendumuri peste referendumuri, mai şi decide la final dacă am fost deştepţi sau proşti, şi face tot cum vrea el.

Mai nou, primarul general a înţeles şi el că singurul lucru pe care îl poate duce la bun sfârşit este organizarea unui referendum.

După ce ani de zile l-a durut la bască de toate promisiunile ratate, inclusiv rezolvarea situaţiei câinilor comunitari - una dintre cele mai importante „gogoşi” ale campaniei sale electorale -, mai nou, după moartea bietului copil hăcuit de maidanezi, şi a unei prestaţii „artistice” lamentabile, ne-a anunţat cu lacrima în ochi că ne scoate la referendum ca să hotărâm în locul lui ce facem cu câinii de pripas.

Acum, după ce înţeleg că i-a prins bine să fie, în hârtii, singurul şef al maidanezilor din Bucureşti şi „organizatorul” muncii ONG-urilor din domeniu - afacere interesantă di