O umbră de diferenţă între liberali şi conservatori poate să apară eventual din mai marea încredere a primilor în capacitatea raţiunii şi implicit în propriul sistem teoretic foarte elaborat versus pragmatismul şi flexibilitatea celor din urmă, dispuşi să conceapă chiar şi failibilitatea propriilor teorii de a surprinde întreaga complexitate a realităţii sociale şi să accepte soluţii bazate pe bun-simţ, experienţă, chiar dacă contrazic în unele momente puritatea doctrinară.

Sunt aceste diferenţe de accent relevante în practică? Propun să ne uităm la câteva dintre marile dezbateri ale politicii actuale. Încălzirea globală: orice economist (de orice persuasiune) va accepta că poluarea reprezintă o externalitate (un cost pentru societate) pentru care poluatorul trebuie cumva să plătească, fie prin taxe, fie prin alt instrument echivalent (de exemplu, cumpărarea de drepturi de poluare). Dar atât liberalii, cât şi conservatorii sunt destul de reticenţi să accepte ca dovedită legătura dintre poluarea generată de activitatea umană şi încălzirea globală şi, în consecinţă, să sacrifice beneficiile certe ale creşterii economice pe altarul luptei cu rezultate incerte împotriva schimbărilor climatice. Este la fel de posibil ca o concentrare a resurselor limitate de care dispunem către adaptarea la consecinţele încălzirii globale să fie o abordare mai realistă, mai eficientă.

Criza financiară ridică mai multe probleme intelectuale pentru liberali decât pentru conservatori. Niciodată sedus de frumuseţea intelectuală a teoriei marilor echilibre, conservatorul poate accepta atât imperfecţiunile pieţei financiare, cât şi nevoia unei reglementări mai stricte a acesteia. Scepticismul său natural îl va face în egală măsură prudent însă faţă de saltul dintr-o extremă în alta, de la o excesivă liberalizare la o la fel de păguboasă suprareglementare.

În fine, migraţia.