Spui „ţiganii pe ecran” şi în faţa ochilor îţi apar bunica şi orătăniile ei zburătoare din filmele lui Kusturica.
Se pare că nici unii autori nu pot să alunge de tot umbrele.
Zilele trecute Cinemateca proiecta, în cadrul unui festival al filmului din Serbia, Am întâlnit ţigani fericiţi (Premiul special al Juriului la Cannes). Uriaşul succes din 1967 al lui Alexandar Petrovic, vândut în 109 ţări, e un record greu de egalat.
Peste două decenii, în 1988, Emir Kusturica dobândea aceeaşi distincţie, şi tot pe Croazetă, cu Vremea ţiganilor, pentru ca, la capătul a încă unui deceniu, acelaşi autor să vină la Veneţia cu Pisica albă, pisica neagră, de unde avea să plece cu un Leu de argint.
Neuitând Şatra lui Emil Loteanu, premiat în 1976 la San Sebastian, vom spune că fascinaţia unui popor ce trăieşte în orizontul libertăţii sălbatic-poetice s-a exercitat ciclic asupra cineaştilor. Supremaţia pare a fi deţinută, cel puţin statistic, de cei din spaţiul fostei Jugoslavii.
Astăzi este imposibil să te sustragi unor astfel de referinţe. Spui „ţiganii pe ecran” şi în faţa ochilor îţi apar bunica şi orătăniile ei zburătoare sau bătrânul „cinefil” din filmele lui Kusturica. Se pare că nici unii autori nu pot să alunge de tot umbrele.
Chinuit de tradiţii
În recentul Roming (coproducţie Infilm, Infinity, Media Pro Pictures, Televiziunea cehă), Jiri Vejdelek, regizor de succes în ţara sa, şi scenaristul Marek Epstein (Ryna) topesc influenţele în creuzetul unor motive ce ne conving de rezistenţa prin ani a gesturilor şcolii cehe, cu lirismul ei nedespărţit de ironie.
De altfel, unul dintre protagonişti, blândul Marian Labuda, face parte din cercul actorilor preferaţi ai lui Jiri Menzel (Sătucul meu iubit, Sfârşitul vremurilor vechi, Opera cerşetorilor, L-am slujit pe regele Angliei). El este cel care narează acum enigmatica pove
