Ca să scape de demolările planificate de Ceauşescu la jumătatea anilor ’80, zeci de familii din satul sibian Sădinca şi-au dărâmat casele pentru a şi le reconstrui la marginea municipiului Sibiu. Viaţa din ce în ce mai grea de la oraş îi readuce în sat pe cei plecaţi în „pribegie“ în „epoca de aur“. La Sădinca, un călugăr a ridicat un schit în care bate toaca chemării. Citiţi şi:

Copiii imigranţilor, singuri şi triştiUnul din trei supravieţuitori ai Holocaustului trăieşte în sărăcie

Prin anii ’86-’87 câţiva angajaţi ai administraţiei judeţene băteau pe la porţile sădincenilor anunţându-i că le vor fi demolate casele. Se făceau liste şi se întocmeau tabele cu localităţile în care aceştia şi-ar fi dorit să fie strămutaţi. Majoritatea şi-au dorit în Sibiu, dar cum nu aveau buletin „de oraş“ li s-a permis numai să se aşeze în jurul urbei.

Unii mai descurcăreţi au reuşit totuşi să-şi cumpere apartamente, cei mai mulţi însă şi-au dărâmat casele cărămidă cu cărămidă şi le-au refăcut la porţile oraşului. Ironia sorţii, planul de sistematizare nu s-a mai aplicat în satul lor. Şi-au demolat casele degeaba.

Agonia unui sat

Odată cu aflarea veştii, oamenii s-au apucat singuri de demolat, fără presiunea autorităţilor. Nimeni nu s-a opus. Ba chiar au dat impresia că abia aşteaptă să scape de neajunsurile unui sătuc atât de izolat.

Asta în ciuda faptului că pământul era darnic şi aveau cam tot ce trebuia la nivel de minimum necesar social: lăptărie, şcoală, poştă, telefon, cooperativă (magazin mixt). Sau poate că îi fascinase îndeajuns mirajul traiului la oraş.

Singurii care au rămas locului au fost câteva familii de bătrâni. Restul au spart cu grijă mortarul, au încărcat cărămizile bune în căruţe şi s-au pornit cu ele spre Sibiu. Pe atunci, satul număra 60 de familii. Aproximativ 40 de c