Intrarea armatei hortiste în Bistriţa-Năsăud a îngrozit locuitorii. După încercarea disperată de dislocare a elementului românesc prin colonizarea maghiarilor, care au ajuns să numere jumătate din locuitori, a urmat teroarea, care se materializa prin tortură, batjocură şi chiar executare.

În vara anului 1940 România Mare a încetat să mai existe, „vinovat” fiind Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, care presupunea şi cedarea Ungariei a judeţului Năsăud pe acea vreme (Bistriţa-Năsăud acum).

Statul ungar a promovat măsuri de „dislocare a elementului românesc din judeţ” prin aducerea maghiarilor. Cei mai mulţi unguri s-au aşezat în Bistriţa, potrivit recensământului făcut în 1941, municipiul numărând 7.374 de maghiari, la o populaţie totală de 16.282 de locuitori.

Intrarea armatei hortiste în Bistriţa-Năsăud a făcut ravagii printre români, care plăteau cu viaţa până şi opiniile pe care le exprimau public. Un astfel de caz este şi Ion Costan, preot greco-catolic în Dumitra şi editor şi redactor al ziarului „Săptămâna”. Preotul s-a trezit cu proces intentan la Cluj în primăvara anului 1944 pentru „ofensă adusă statului şi naţiunii maghiare”. Preotul a fost căutat pentru a fi executat în 1944, iar fratele său, un agricultor din Rebrişoara, a fost omorât la retragerea autorităţilor maghiare.

Potrivit Legiunii de Jandarmi Năsăud, care a primit misiune din partea Tribunalului Poporului din Cluj să înainteze note informative, cazurile de maltratare, schingiuire şi omorurile erau numeroase. Astfel, la intrarea trupelor maghiare în septembrie 1940, doar sectorul de jandarmi Lechinţa a identificat aproape 50 de locuitori din cele 11 localităţi arondate, care au fost maltrataţi sau ucişi.

Românii erau bătuţi până la sânge, spânzuraţi, loviţi cu arma, scuipaţi sau călcaţi cu caii. Notele informative predate de jan