Şcoala era amplasată într-o piaţetă, la intersecţia cîtorva străduţe dintr-un cartier de case, aflat pe o colină undeva "la ţară", aşa cum spuneau locuitorii zonei, adică nici în Porto, nici în Matosinhos, oraşelul învecinat. Chiar vizavi de şcoală era o bisericuţă catolică pe care n-am văzut-o deschisă decît duminica, atunci cînd oamenii se adunau discret la slujbă, într-un mic cortegiu, socializînd mai mult prin gesturi decît prin vorbe. Ceasul din turn era singurul care marca trecerea timpului, anunţînd orele fixe printr-o melodie, căci în rest era o linişte netulburată de nimic. Casele albe sau cele cu pereţii exteriori acoperiţi cu un soi de mozaic, cum sînt cele de la noi din Dobrogea, păreau nelocuite, pe porţile lor nu intra şi nu ieşea niciodată nimeni. Totuşi, de prin curţi auzeai uneori cîte un zumzet sau un zvon de muzică uşoară, de parcă la radio ar fi cîntat Mirabela sau Angela Similea în portugheză, iar palmierii cam uscaţi foşneau în bătaia vîntului. În aer se simţea oceanul, deşi trebuia să mai mergi 5-6 kilometri mai spre Vest ca să ajungi pînă la el: acel permanent gust sărat pe care îl aveai în gură, briza care aducea mirosuri de pretutindeni, inclusiv pe cel de peşte prăjit de la restaurantele din estuar, cerul inconfundabil, "de mare", un albastru vălurit.

În momentul în care am început să pregătim labirintul, să întindem sfori şi cearceafuri şi să bîjbîim cu ochii legaţi prin curtea şcolii, să producem zgomote bizare cum ar fi cel al unei perii de sîrmă care freacă o duşumea de ciment, cîţiva curioşi au început să se strîngă în spatele gardului. Mulţi dintre ei au crezut că facem parte dintr-o sectă care îşi îndeplineşte ritualurile în aer liber, au clătinat din cap şi şi-au văzut de drum. În a treia zi au venit muncitorii care trebuia să mai ridice un corp de clădire, alcătuit din parter şi un etaj unde urmau să fie cantina şcolii ş