La mai bine de jumatate de an de la acutizarea crizei din Kosovo, institutiile si oficialii romani, adica ai unui stat vecin cu una din tarile aflate in conflict, au reusit, dupa multe bilbiieli si declaratii contradictorii, sa adopte un punct de vedere comun in ce priveste pozitia Romaniei. Acesta a fost comunicat dupa intilnirea de miercuri seara, de la Palatul Cotroceni, dintre presedinte, premier, ministrul de Externe si al Apararii. Acum mai bine de un an, inaintea summitului NATO din iulie 1997 de la Madrid, credeam ca bilbiiala diplomatiei romanesti a atins apogeul. In timp ce seful diplomatiei romane de atunci, Adrian Severin, juca la Washington pe o singura carte - admiterea in NATO acum - Victor Ciorbea, premier, pleca in SUA unde avea convorbiri cu oficialii americani pentru a obtine o promisiune ferma pentru Romania in privinta valului urmator de largire, consolat deja cu neadmiterea tarii noastre in primul val. Estimp, consilierii prezidentiali trimiteau misive oficiale catre guvernele membrilor NATO, in care pomeneau cind de prima varianta, cind de cea de-a doua, cind de ambele. Nu este greu de imaginat ce parere isi putea face despre Romania doamna Albright, secretarul de stat american, care lua contact cu toate acestea, pe rind. Pentru ca, trebuie spus, intr-o negociere diplomatica cel putin doua lucruri trebuie sa fie extrem de clare: ce vrea sau ce cere statul respectiv si, in al doilea rind, cine este cel care negociaza si daca el reprezinta, intr-adevar, tara respectiva. Or, in cazul de mai sus, nici una dintre cele doua conditii absolut minimale nu erau respectate. Ca urmare, Romania nu era capabila, in totalitate din vina ei, de a fi cit de cit un partener de dialog diplomatic. Din punct de vedere strict al negocierilor, este preferabil sa discuti cu un dictator, despre care stii, cel putin, ca reprezinta statul respectiv, in locul unei aiureli