E foarte târziu, aproape miezul nopţii. Mai am câteva zile bune până la predarea paginii de faţă, am în portofoliu doi artişti şi până astăzi nu ştiam cu care voi începe să lucrez.

Aşa îi spun acestei munci, pentru că îmi face o mare plăcere. Şi din cauza asta îmi şi deschid laboratorul, ca să se vadă, cel puţin de data asta, travaliul prin care trec înainte de a începe să scriu. Întâlnirea cu arta în galerii, ori cu cea din atelier, se face cu mari preparative, îmi iau un fel de curaj, pe care la început îl puteam califica drept sinucigaş, deşi fac o grămadă de paşi înapoi, ca să pot să-mi aduc simţurile şi astfel şi emoţiile la pragul zero şi să las numai mintea să lucreze... nu reuşesc întotdeauna, mă mir încă de ceea ce vad, mai năvăleşte firea cu câte o bucurie plastică în afară, ca o exclamaţie ce poate fi mai greu explicată în demersul critic... Aşadar, scriu textul de faţă mai devreme, pentru că astăzi am intrat pe un site care se ocupă cu promovarea artei şi am dat peste nişte lucrări oribile, una afişată şi pe facebook, iar cu câteva zile în urmă ceva de acelaşi gen se lăfăia în mansarda Facultăţii de Arte din Timişoara. Nu m-am putut abţine şi am reluat la pas, pagină cu pagină, pasajele despre arta contemporană din Istoria urâtului, a lui Umberto Eco. În gând i-am mulţumit acelei persoane care mi-a făcut-o cadou cu ani în urmă, de parcă ar fi ştiut că o să am nevoie de ea, într-o seară ca asta. Iată ce scrie la pagina 380 sub titlul Împotriva suprarealismului, când este analizată o lucrare a lui Hans Sedlmayr, numită Pierderea măsurii: „În fond, suprarealismul nu este decât ultima accelerare a căderii omului şi artei, pe care Nietzsche l-a exprimat atunci când, în 1881, a scris fragmentul Omul nebun: oare nu ne prăbuşim neîncetat? Înapoi, lateral, înainte, în toate direcţiile. Mai există un sus şi un jos, se întreba filozoful? Nu rătăcim prin i