Mi s-a întîmplat într-o după-amiază, cînd mă întorceam acasă. Pe stradă trecea un BMW, rula foarte încet şi printr-o portavoce se anunţa că, în curtea liceului, urma să aibă loc un concert de muzică creştină susţinut de grupul vocal-instrumental Speranţa. Cei care făcuseră înregistrarea nu fuseseră atenţi la montaj, aşa că, după cuvîntul speranţa, se auzea un fel de strănut, un sunet gutural, un fel de horcăit scurt, ca şi cum vocea care rostise „speranţa“ ar fi fost gîtuită imediat după.

Apoi m-am gîndit la speranţă gîtuit de emoţie. Dar era un gînd fals, pentru că nu speranţa mă umple pe mine de emoţie, ci visurile. Speranţele ni se îndeplinesc; există un mecanism al vieţii care conduce la împlinirea speranţelor. Am învăţat să ne adecvăm speranţele la viitorul apropiat. Speranţa ţine de experienţă. Cu totul şi cu totul altfel stau lucrurile în cazul visurilor.

Din nefericire, am acumulat suficienţi ani de viaţă pentru a putea spune că mi s-au îndeplinit cîteva speranţe, dintre care unele deja s-au întors împotriva mea. Spunea Michel Tournier: „să nu te bazezi pe visurile din tinereţe că sfîrşesc prin a se îndeplini“. În cazul meu, citatul funcţionează dacă înlocuim visurile cu speranţele. Am avut grijă să îmi aleg cîteva visuri care să-mi ajungă pentru toată viaţa. În rest, cam ce am sperat mi s-a îndeplinit: am sperat să iau cîteva examene, să nu-mi pierd vederea prea devreme, să conduc cîteva maşini superbe, să nu-mi fac de ruşine familia şi să fiu atît de sănătos cît îmi permite stilul meu de viaţă destul de nesănătos.

Acum cîţiva ani am plecat în Spania, mînat de speranţa unei vieţi mai bune, iar cînd spun vieţi, mă refer strict la traiul zilnic. Am răspuns recent la cîteva întrebări puse de dl Eugen Istodor şi una dintre întrebări m-a făcut să-mi analizez, „scurt şi la obiect“, viaţa. A trebuit să accept că, de cînd mă ştiu, am vieţuit l