Un Oltcit îmbătrânit de povara kilometrilor şi-a ales să moară aşa cum visează artiştii să dea ultima replică, pe scenă.

Pentru automobile, scena fiind şoseaua, şi-a găsit pentru reprezentaţia de adio cel mai vizibil loc din reţeaua rutieră a ţării: Piaţa Scânteii. În rondul în care traficul atinge cota cea mai înaltă din Bucureşti şi care dispune de toate condiţiile pentru ca evenimentul să fie imediat receptat de mass-media, Oltcitul a luat foc. De la o scânteie (deh, loc predestinat) s-a aprins ceva în viscerele plămădite de olteni la Craiova după reţetă franţuzească; flacăra s-a transformat repede în torţă. Spectacol! Ferestrele Casei Presei arătau ca rezervele de la Spitalul de Urgenţă Floreasca în timpul meciurilor pe Dinamo. Nu aveai loc să mai bagi un ochi spre minunăţia care se derula în Piaţă. Prin rond, circulaţia nu era deloc stânjenită. Fiecare avea problema lui - care să intre spre centru, care să fugă din Capitală. Fumul, focul nu-i puneau pe gânduri; nici nefericitul de şofer care se agita pe lângă vâlvătaie şi implora ajutor. Vălătucii de fum se uniseră cu norii, dar lumea trecea, trecea, unii erau chiar enervaţi de dobitocul care-şi dăduse foc în rond taman când să treacă ei. Stolul de taximetrişti de la piedestalul fostului Lenin se uitau tâmpi la incendiu. Poliţia încă nu venise, dar sirenele care mugeau anunţau că se află prin preajmă. Flăcările deja erau rug, maşina era gata. Urma să ajungă pârjolul la rezervor ca să vedem finalul, marea explozie! Stăteam cu ochii fixaţi pe catastrofă, aparatele de foto licăreau ca licuricii în noapte, televiziunile transmiteau în direct. Maşinile tot treceau şi treceau pe lângă dezastru. Nimeni nu oprea, toţi ştiau că treaba merge bine spre finalul aşteptat cu nerăbdare.

În fine, au ajuns două maşini de poliţie. Agenţii căutau extinctoare, dar taximetriştii şi ceilalţi şoferi car