Pe umerii lui Obama apasă o greutate mai mare decât pe umerii oricărui predecesor al său, fie acesta Lincoln ori Franklin D. Roosevelt. Când a fost ales Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, Vaclav Havel a ţinut un discurs (pe care l-am reluat, cu acordul lui, în România literară) despre comunism ca dătător de speranţă. O speranţă care s-a dovedit a fi doar o iluzie. Mi-am reamintit de discursul primului preşedinte al Cehoslovaciei postcomuniste urmărind alegerile din SUA. Barack Obama a câştigat fiindcă a trezit imense speranţe în inima concetăţenilor lui. Emoţia care a zguduit America şi lumea ca un ţunami se explică prin această irepresibilă nevoie de speranţă pe care, în plină recesiune, o resimt oamenii din toate ţările şi din toate categoriile sociale. Criza băncilor de pe Wall Street a fost de altfel picătura care a făcut să dea pe dinafară paharul. E greu de spus dacă Obama ar fi avut acelaşi succes dacă nu s-ar fi produs criza. În orice caz, n-ar fi obţinut o victorie atât de clară şi nici pe departe atât de entuziasmantă.

Nu mai trebuie să spun că a trezi speranţa a milioane de oameni reprezintă un cuţit cu două tăişuri. Niciun preşedinte al SUA, nici Truman imediat după război, nici Kennedy cincisprezece ani mai târziu, nu s-a bucurat de un val de speranţă comparabil cu acela pe care l-a cunoscut Obama în seara de 4 noiembrie. Şi niciun preşedinte american n-a avut o sarcină mai grea şi mai riscantă decât are cel de-al patruzeci şi patrulea. Reversul speranţei este disperarea. România postcomunistă a cunoscut acest revers. Când capitalul de încredere al românilor datorat revoluţiei din decembrie s-a risipit ca şi cum n-ar fi fost. Pe umerii lui Obama, o sută patruzeci şi opt de ani după alegerea lui Lincoln, primul preşedinte al SUA antisclavagist declarat, şi patruzeci şi trei de ani după asasinarea lui Martin Luther King, cân