Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a decis să sancţioneze România pe bandă rulantă. Azi a luat decizia ca toate cazurile de tipul Atanasiu vs România să aibă aceeaşi soluţie. Dincolo de aspectele particulare ale cazului în sine, CEDO de fapt constată incapacitatea statului român să pună în practică propriile decizii şi dă un ultimatum pentru găsirea unei soluţii. Unde este însă problema? În prezent, la 20 de ani de la schimbarea regimului, un procent relativ mic dintre proprietăţile confiscate a ajuns înapoi la foştii proprietari sau au fost plătite despăgubiri pentru ele. Motivele sunt multe şi fără a avea pretenţia că nu voi scăpa vreunul, voi încerca să le trec în revistă.
1. Facem de zel cand confiscam
Spre deosebire de ţările din jur, în România comuniştii au fost foarte eficienţi în confiscarea proprietăţilor de tot felul. Sub pretextul pedepsirii “clasei asupritoare” au naţionalizat mai întâi marile proprietăţi, fabrici, bănci, ferme etc , dar nu s-au oprit aici ci au dus procesul de confiscare la extrem, afectând în mare parte clasa de mijloc. Se estimează că aproximativ 250,000 de locuinţe au fost expropriate, cu acte sau fără, şi majoritatea terenurilor agricole şi forestiere. În Germania, restituirea a fost mult ajutată de faptul că s-au păstrat registre clare cu proprietăţile confiscate. În România, multe au fost confiscate fără acte, pentru altele actele sunt incomplete sau chiar greşite. Chiar şi dacă ar fi fost bunăvoinţă, restituirea ar fi fost dificilă.
2. Ezitam cand restituim
Spre deosebire de Ungaria, Cehia, Germania de Est care au avut o politică foarte clară privind restituirea, România a oscilat. A avantajat când chiriaşii, care au putut cumpăra proprietăţiile în care stăteau, când foştii proprietari, cărora li s-a spus că vor primi toate proprietăţile înapoi, “de regulă” (citat din lege) în natur