Am mers recent de la Suceava spre Vatra Dornei - la timp pentru a străbate văi împădurite ca-n basme, cu brazi sub care bruma toamnei se strecura acum pentru a nu mai ieşi decît la anul, prin mai. Gura Humorului, Cîrlibaba, Ilişeşti - unde un învăţător i-a pus vioara în mîini micului Ciprian Porumbescu - şi, mereu pe aproape, apele Bistriţei. La graniţa Moldovei cu Bucovina nu mai coboară plutaşi pe apă, dar buştenii dispar oricum de pe dealuri. Aceste locuri poartă două peceţi: lemnul şi vitele. Lemnul este peste tot: în zecile de joagăre pe care le vezi, în camioanele cu care te intersectezi pe drum sau în şindrila placînd pereţii caselor. Vitele, la fel: pete de culoare pe verdele ud al pajiştilor sau pe marginea drumurilor, privind absente şi mergînd legănat, eliberînd spre cer nouraşi de aer cald - ca acum 2000 de ani, la căpătîiul spre care veneau Magii. Pînă nu demult, în satul bucovinean, la capătul staulului mai era zidită o încăpere, în care dormeau oamenii iarna - pentru că niciunde nu e mai cald pe lume decît la botul vitei. După 1775, cînd Bucovina a intrat sub stăpînirea Habsburgilor, împărăteasa Maria Thereza a dat ucazul prin care se opera un despărţămînt între locul de somn al animalelor şi cel al oamenilor; actul a fost respectat de cine a vrut-o şi neglijat de toţi ceilalţi. În Bucovina se aude azi murmurul unei nemulţumiri surde. Mai întîi, pădurile nu au fost restituite, statul nedorind să lase din mînă o comoară bună pentru năimit clienţi politici; Mitropolitul Pimen, la Suceava, a albit tot cerînd pămînturi şi păduri ale Bisericii din fostul Fond Bisericesc înfiinţat de Iosif al II-lea. Apoi, în Valea Dornelor sînt 18 mii de bovine şi nici un abator, ceea ce face ca oamenii să aştepte cu candela aprinsă pe cineva care să le cumpere vitele. La fel, laptele; preţul de achiziţie e mic, iar laptele excedentar mai hrăneşte încă porcii - încă