Aveam 15 ani la Revoluţia din 1989 şi până atunci călătorisem doar în interiorul graniţelor ţării. Părinţii mei erau oameni obişnuiti, nu aveam niciun unchi refugiat prin ţări străine, nicio rudă în fosta Iugoslavie, prin urmare, posibilităţile de a vedea şi altceva decât plaiurile mioritice erau zero.

Eram însă fericită să-mi vizitez bunicii din Oltenia, să beau Pepsi vara la unchiul din Constanţa şi să mai dau câte-o fugă pe Semenic sau pe Muntele Mic. Cu siguranţă, nu îmi doream mai mult de atât, pentru că pe atunci nu ştiam mai mult de atât.

Apoi a venit Revoluţia. Am iesit, timid, mai întâi, în fosta Iugoslavie, ca orice bănăţean care voia să-şi cunoască vecinii sârbi şi abia din 1999 am inceput să călătoresc cu adevărat prin lume. Fără să îmi doresc să fac bilanţuri în cifre sau să haşurez în portocaliu, pe harta lumii, ţările sau locurile pe care le-am colindat. Nu că ar fi multe, nu că ar fi puţine.

Astăzi, ma uit în jur şi văd milioane de români care călătoresc în Europa şi în lume, fiecare în stilul lui, pe măsura bugetului, a informaţiilor şi a aspiraţiilor de travel pe care le are.

Mă uit în jur şi văd zeci de destinaţii despre care vorbesc sute de agenţii de turism, văd mii de oferte de toate felurile, zeci de avioane zburând zilnic deasupra oraşului şi o armată de bloggeri care îşi împărtăşesc impresiile de călătorie.

Astăzi, după 23 de ani, sunt fericită şi recunoscătoare pentru mine, pentru familia mea, pentru copilul meu şi pentru fiecare român care călătoreşte. Sunt fericită şi recunoscătoare şi pentru fiecare român care nu călătoreşte, dar care are posibilitatea să o facă, dacă la un moment dat îşi va dori asta.

Cred că una dintre sursele majore de energie ale lumii este interacţiunea individului cu locuri noi şi cu oameni noi (cu tot ceea ce înglobează asta: istorie, cultură, gastronomie, natură etc). Mai cred c