Articolul acesta este inspirat din ecranizarea personalizată de către Cristian Mungiu (După dealuri) a cărții Tatianei Niculescu-Bran Spovedanie la Tanacu.

Ești o femeie tânără. Ai crescut la o casă de copii, undeva în județul Vaslui, polul românesc al sărăciei. Mama s-a des­co­torosit de tine fiindcă nici nu a vrut să exiști. Nu avea cum și cu ce te crește, dar a silit-o Decretul 660/1966 și lipsa ba­nilor ca să plătească pe cineva să în­calce legea și să „scape“ de tine. Tatăl tău s-a des­cotorosit de mama îndată ce a aflat că e în­sărcinată.

Crești într-un cămin de copii tare urât și sărăcăcios. Ceva de mân­care mai ai. La școală mergi. Ai chiar și o dirigintă de treabă. Dar ai un suflet de căprioară spe­riată. Ești a nimănui, la fel ca toți copiii din jurul tău. Nici ei nu sunt răi, dar sunt săraci și singuri. Lângă tine crește o altă fată, la fel de speriată, dar cu o forță de sălbăticiune. Vă aveți una pe alta. Ea te îndrăgește deznădăjduit-apocaliptic: dacă nu te are pe tine, e nimic și nimeni. Viața se golește de orice nădejde. Tu ești limanul ei.

Când se termină dreptul la traiul colectiv de supraviețuire, fiecare dintre voi e pe cont propriu. Ea pleacă în Germania să vă facă un rost. Tu îți cauți o viețișoară cu un pic de căldură sufletească. Alegi să trăiești într-o comunitate unită în deznădejdea în societate (căci cea care te vede este prea săracă material și comunitar), în stat (fi­indcă acesta este asistențial pentru afa­ceri și libertarian pentru amărâții sorții) și în Biserică (fiindcă este totuși instituție și are destule pe cap în afara voastră, a ăs­tora ai nimănui). Dar ai nădejde în Dum­nezeu, singurul liman al celor fără de liman. Eși probabil genul „pupătoarelor de moaște“ pe care noi, cei educați și ra­ționali, îl disprețuim ironic. Te aciuezi lân­gă „Ma­mi“ (o stareță ad-hoc), „Tati“ (un pră­bușit al ex-industriei soc