Nu a făcut prozelitism religios cu mine, utecistul abia descins, fără nici o pregătire, pe tărâmul mănăstirilor. Mintea mea era mobilată cu lecturi raţionaliste doldora de demonstraţii, dar lipsite de suflet, iar un discurs religios nu exclud să mă fi lăsat indiferent. Părintele, care trăia în lumea reală, a intuit exact aceasta, fără a-şi propune nici o ingerinţă.
La 19 ani nu ştiam de existenţa sa. Era problema mea, întrucât atunci aveam să aflu că numele venerabilului călugăr era în mintea şi sufletul multor români. Tocmai intrasem la facultate, trecusem prin stagiile obligatorii ale educaţiei în plin comunism, nu fusesem îndrumat spre studiul Bibliei şi nu dispuneam de vreun exemplar al Cărţii. În privinţa studiilor universitare, nu-mi făceam iluzii că acestea vor reuşi să demoleze edificiul raţionalist în spiritul căruia eram format. Nu supralicitam breşa liberală de la începuturile ceauşismului. Puteam să-mi imaginez o renaştere naţională, nu şi una spirituală. QED, viitorul a confirmat. În ultima vacanţă de liceu, vizitând Mănăstirea Neamţului, am fost fascinat de frumuseţea şi încărcătura istorică a lăcaşului, propunându-mi să revin. Am făcut-o în anul următor, atunci când m-am împrietenit cu un slujitor al altarului - părintele Longhin Pop - care se va dovedi un atent pedagog şi un om de rară delicateţe. M-a atras din start vocea lui baritonală, inconfundabilă. Cu părul negru ca pana corbului, cu trăsături ferme şi privire scânteietoare, moroşanul părea desprins de pe Columna lui Traian. Aveam să rămânem buni prieteni, până la sfârşitul lui prematur.
Într-o zi am pornit pe cărări de munte reuşind să ajung la Secu, după mai multe peripeţii. Citadela m-a cucerit prin sobrietatea şi maiestatea zidirilor sale. În incintă, ctitoria boierilor Ureche, deşi zveltă şi elegantă, mi s-a părut prea mică în raport cu înălţimea zidului de apărare. N-am put