Cladirea Palatului Parlamentului si intregul proiect trebuie sa fie acceptate, sa faca parte din istoria orasului si din imaginarul colectiv, dincolo de intrebarile noastre de natura estetica sau politica sau de orice alt fel.
Dupa 1990, in Romania s-a scris foarte mult despre acest subiect. Intelectuali, arhitecti, istorici, tot felul de oameni de cultura, de oameni cu acces la cuvintul scris au incercat sa-si explice ce anume s-a intimplat in anii ‘80, cum a fost posibil ca o mare parte din zona traditionala a orasului sa dispara si ceva radical nou si diferit sa apara. Dupa parerea mea, raspunsurile care s-au dat au fost destul de unilaterale si foarte psihologizante. Ca istoric, am incercat in teza mea de doctorat sa merg dincolo de aceste raspunsuri, sa incerc sa dau raspunsuri alternative.
A revenit adeseori termenul de „exorcizare“. El se leaga de una dintre explicatiile cele mai populare care au fost vehiculate dupa ‘90, si anume ca nu ne putem explica ceea ce s-a intimplat altfel decit apelind la o putere supranaturala, probabil a raului care si-a bagat coada – sa zicem, folosind o expresie romaneasca – si a nascut acest corp strain in mijlocul Bucurestiului. Am incercat sa evit aceasta interpretare in cercetarea mea. O alta intepretare populara e aceea pe care o stim cu totii, cum ca Ceausescu era total nebun, suferea de o boala neidentificabila, nu se stie clar ce avea, dar ceva avea de s-a apucat sa faca asa ceva! Fie ca era nebun, fie ca era sub influenta diavolului, cam in modul asta ne-am putea explica noi ceea ce s-a intimplat in Bucuresti.
Acum citiva ani, pe coperta revistei Arhitectura in care se anuntau si se discutau rezultatele Concursului international Bucuresti 2000 aparea un profil uman avind o tumoare rosie in mijloc. Ei bine, pe „harta“ Bucurestiului suprapusa craniului de pe coperta, tumoarea aceea rosie es