Atata timp cat isi respecta traseul de film noir, The Black Dahlia poate fi privit ca o noua lovitura de maestru semnata De Palma. Mistere, detectivi duri si laconici, femei fatale, tenebre, strazi pustii si intunecoase si o crima invaluita intr-o ceata densa cam cat pentru zece policier-uri. Plus atmosfera stilizata pana la mania detaliului, coloana sonora subtila, costume de o eleganta ultradistilata si o distributie de mare cota in momentul de fata. Emploi-ul perfect al de obicei liniarului Hartnett, pe care rolul detectivului Bucky Bleichert - fost campion de box, zgarcit cu vorbele, cu maxilarul inclestat, gesturi retinute si privire sfredelitoare - il pune neasteptat in valoare, aparitia magnetica a lui Hilary Swank pe post de mostenitoare putreda (nu doar de bani), care s-ar putea lasa iar cu Oscar, sau macar cu o nominalizare, imaginea memorabila a lui Scarlett Johansson, cu port-tigaretul asortat la zambetul provocator (din pacate, de aceasta data mai mult decorativa decat subtila), plus cateva aparitii minore ca intindere, dar majore pentru intriga, printre care uluitoarea Fiona Shaw, in rolul Ramonei Linscott, ar trebui sa fie ingredientele suficiente pentru o capodopera. De ce, atunci, filmul nu functioneaza perfect in ansamblu, dand deseori impresia ca treneaza, ca incalceste si mai mult - in loc sa lumineze - elementele unei intrigi deja hipercomplicate si ca actorii isi construiesc sustinut partiturile, dar pe cont propriu, interzicand personajelor sa comunice intre ele? In primul rand, viciul e in intalnirea deloc functionala intre doi maestri ai domeniului lor. Un scriitor cu o carte de vizita ca a lui James Ellroy (autorul lui L.A. Confidential si, printre altele, al autobiograficului My Dark Places, din 1996, pornit de la asasinarea prin strangulare a mamei lui, in 1958) si un maestru al thriller-ului ca De Palma isi pot combina, probabil, insp