Istoria modernitatii este, in mare masura, istoria patimilor doctrinare, a utopiilor radicale. In secolul al XX-lea, aceste pasiuni au capatat invelis ideologic, au fost convertite, prin rationalizari care de care mai sofisticata, in argumente cu pretentii de infailibilitate. Numerosi intelectuali au cazut victime orbirii si auto-orbirii, au participat la ritualurile servitutii voluntare crezand ca sustin astfel salvarea umanitatii. Violenta a fost sacralizata, ganditori faimosi au glorificat “grandoarea istorica” a nazismului si bolsevismului. Au fost si unii care n-au intrat in acest joc demonic ori au iesit din el la timp. Sa ne gandim la Orwell, la Camus, la Koestler, la Panait Istrati, la Gide, la Malraux, la Silone.
Recomand o fascinanta discutie intre Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu despre invidie, ura, crima, despre pacatul originar, Cain si Abel, despre ideologiile moderne ale urii si organizarea statala a masacrelor inspirate de nesabuite pasiuni utopice. Este o lectie de filosofie a moralei, a politicului si a religiei. Aparenta relaxare ironica a celor doi ganditori ascunde de fapt o admirabila stare de neliniste a spiritului, singura in care pot prinde fiinta ideile originale. Purtat cu cativa ani in urma, dialogul ramane de o dogoritoare actualitate.
Am predat semestrul acesta un curs despre marxism si post-marxism. Am explorat cu studentii mei aventurile, transfigurarile si desfigurarile conceptelor hegeliano-marxiste, am discutat cazurile faimoase ale intelectualilor care au scris despre “zeul care a dat gres” (the God that failed). Citesc acum lucrarile finale. Unul dintre cei mai buni studenti scrie: “Because of the repeated failure of Marxism in practice by zealots and self-pronounced demigods, the enchanting appeal of the original Utopia lies at the bottom of a river of blood“. Despre revolutiile ce se pretindeau ale “oropsitilor v