C-aşa au vrut românii, c-aşa au poftit stăpânii, cum, necum, deus ex machina, iată-l din nou la butoane. Este aiuritor că şi în 2010 va trebui să luptăm nu doar cu criza, ci şi cu acea persoană care, din poziţia de prim-ministru al României, ne-a trombonit un an întreg că aplică programe anticriză, ne anunţa trimestrial că relansează economia şi săptămânal că a început reformarea administraţiei de stat, başca petardele ocazionale (educaţia, pensiile nesimţite etc.

C-aşa au vrut românii, c-aşa au poftit stăpânii, cum, necum, deus ex machina, iată-l din nou la butoane. Este aiuritor că şi în 2010 va trebui să luptăm nu doar cu criza, ci şi cu acea persoană care, din poziţia de prim-ministru al României, ne-a trombonit un an întreg că aplică programe anticriză, ne anunţa trimestrial că relansează economia şi săptămânal că a început reformarea administraţiei de stat, başca petardele ocazionale (educaţia, pensiile nesimţite etc.). Un cerc vicios, absurd şi cinic, ca lecţia ionesciană.

Lansat drept „visul ce-am visat“, Emil Boc a fost în 2009 un fel de sumă a slăbiciunilor predecesorilor lui în funcţie: retorica gonflată a lui Petre Roman (care avea infinit mai multă carte în domenii direct legate de poziţia lui în stat); rigiditatea lui Stolojan (de fapt, un talent accentuat de tehnician autentic); servilismul lui Văcăroiu (care se oprea totuşi la graniţa dintre şmen şi dezastru); obstinaţia lui Ciorbea (care la el mai însemna şi coloană vertebrală); amatorismul lui Radu Vasile (care însă avea fler de animal politic şi darul de a şti să asculte); nesiguranţa lui Isărescu (care recupera însutit prin forţa profesională); aroganţa lui Adrian Năstase (care i-ar putea da lui Boc lecţii de eficacitate chiar şi atunci când doarme); autismul lui Tăriceanu (care, din lumea-i străină şi rece, izbutea să decidă cu capul lui, să închege lucrurile şi să conducă o echi