Convorbire pe messenger, de câteva secunde furate din ziua liberă, cu poetul Nicolae Coande. Îi zic că m-am însurat, îmi răspunde că are un băieţel de cinci luni.
Nu ne-am văzut de jumătate de an, deşi sunt cinci minute de mers pe jos între redacţie şi teatrul la care e secretar literar. Îmi amintesc vremurile când aveam timp pentru toate, vorba lui Paler, şi îmi spunea, la o bere: „Femeia, în apropierea menopauzei, e un mister chiar şi pentru ea. Se depăşeşte pe sine, ajungându-se din urmă. E ca la vărsarea Amazonului în ocean, nu ştii ce e: Amazon sau ocean?”.
Acum, sunt prea „ocupat” pentru întâlniri, iar obstacolele care mă împiedică să comunic cu prietenii vechi, şi cu toţi cei alături de care aş număra vagoane, sunt pe cât de numeroase în fiecare zi, pe atât de necesar de surmontat. Altfel, riscăm să ajungem în situaţia: „Tăceam toţi şi când am început să vorbim ne-am dat seama că tăceam lucruri diferite”, cum descria Ana Blandiana liniştea dinainte de Revoluţie şi libertatea de după.
Până unde poate merge disperarea şomerilor, umilinţa profesorilor, a asistenţilor sociali şi medicilor, a bugetarilor cu salarii tăiate şi datorii mari? Iar dacă ar începe o revoluţie, de care parte a baricadei am fi cei cu privirea mereu împărţită de ceaţa manipulării? Unii i-au văzut pe mineri ciomăgind studenţi, alţii, plantând panseluţe, unii au observat bombele americane căzând peste Serbia într-o însorită zi de Paşte, alţii crimele lui Miloşevici, unii i-au văzut pe cei care au furat, alţii i-au respectat, de exemplu.