Foto: Agerpres Ion N. Theodorescu a debutat la 16 ani, cu o poezie supărată, în care contesta virulent autoritatea paternă. Ruptura de atunci, dintre el şi tatăl său, s-a manifestat şi prin adoptarea pseudonimului care avea să îl consacre definitiv, Tudor Arghezi. Tânărul poet de atunci a căutat sprijin şi protecţie spirituală în cenaculul „Sburătorul” condus de Alexandru Macedonski, în figura căruia Arghezi proiecta o posibilă figură paternă. S-a produs însă şi despărţirea între elev şi maestru. Dualitatea din fiinţa sa, alternanţa iubire-ură care îi măcina fiinţa îl vor duce până la urmă pe Tudor Arghezi la căutarea fierbinte a divinităţii. Biografia sa consemnează că în 1899 s-a retras la Mănăstirea Cernica, a fost ieromonah şi mai târziu diacon la Mitropolie, între anii 1900 şi 1905. Căutarile sale împătimite întru divinitate s-au concretizat iată, în viaţă, prin monahism, iar în literatură, prin ,,Psalmi”.
Arghezi a rămas în aceeaşi măsură, poetul credinţei, dar şi al îndoielii, care scrie într-un poem, adresându-i-se lui Dumnezeu: „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”. Literatura sa în care caută cu ardoare divinitatea dezvăluie o cumplită luptă interioară, vrea să creadă, are momente de îndoială, este până la urmă, torturat de incertitudini. „ªi te slujesc, dar Doamne, până când?”, întreabă cu impietate. Atunci când credinţa sa e oscilantă, cere probe concrete: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ ªi mă muncesc din rădăcini şi sânger/ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger”. Dar declaraţia de dragoste cutremurătoare ia forma memorabilă a strofei: „Singuri, acum, în marea ta poveste/ Rămân cu tine să mă mai măsor/ Fără să vreau să ies biruitor/ Vreau să te pipăi şi să urlu ESTE!”.
În 1905 s-a retras din mănăstire. S-a născut fiul său, Eliazar (viitorul artist fotograf Elie Lothar). În acelaşi an pleac