Cu Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă, Mihaela Ursa se instalează confortabil în elita teoretică a generaţiei sale, după ce, în Scriitopia (2005) universitara clujeană arătase că e şi o autoare capabilă de creativitate şi imaginaţie conceptuală. Trebuie spus că, deşi coordonează de ceva vreme cercul studenţesc „Metacritic“ (pe unde au trecut cîteva speranţe şi chiar certitudini ale noului val de comentatori literari), Mihaela Ursa nu s-a ilustrat prioritar pe terenul metacriticii autohtone, asemenea mai tinerilor Andrei Terian şi Alex. Goldiş, părînd a fi interesată mai degrabă de teoria ficţiunii. Mai exact, de modul în care teoria îşi creează, asemenea istoriei, propriile ficţiuni, iar subiectivitatea teoreticianului se lasă modelată de experienţa lecturii literare şi de experienţa existenţială.
Fără a face rabat de la rigorile academice, acest mic „tratat despre ficţiunea amoroasă“ nu e defel genul de lectură tehnic-erudită, aridă, „pentru specialişti“ (care, totuşi, sînt şi ei oameni), ci una dintre nu foarte numeroasele cărţi apărute la noi în care teoria de performanţă devine seducătoare, imaginativă şi captivantă, oferind echipamentul necesar unor lecturi hermeneutice „de plăcere“ şi „de cunoaştere“. De altfel, autoarea însăşi afirmă undeva că prezentul volum a fost scris în afara oricăror obligaţii universitare. Ţin să subliniez, cu acest prilej, adecvarea demersului ei teoretic, fapt nu tocmai frecvent într-o cultură ce premiază, de regulă, aplicarea conştiincioasă a unor modele externe prestigioase la realităţi literare inadecvate. Are dreptate Alex. Goldiş, într-un comentariu de pe coperta a patra, să observe că „discursul despre amor se transformă el însuşi în discurs amoros“, într-o carte căreia „îi va cădea robit… inclusiv cititorul fără tragere de inimă pentru critică“. Căci Mihaela Ursa reuşeşte, în acest neostentativ tur de
