Nu e vorba nici măcar de un volum gen „viaţa şi opera“, căci „opera“ e luată în discuţie strict colateral, în măsura în care prezintă legături cu biografia, căreia i se subordonează. Mai mult, însăşi exhaustivitatea biografică pare departe de a fi o ţintă.

Autorul cărţii nu insistă decât asupra unor episoade relevante, care nu acoperă întregul traseu al existenţei publice sau private avute în vedere. Trebuie spus, în această ordine de idei, că actualul cronicar al României literare l-a cunoscut destul de bine pe „conu Alecu“ în ultimul său deceniu de viaţă, iar în anul 2003 a îngrijit, împreună cu Cristian Bădiliţă, volumul omagial Nostalgia Europei. Nu-i de mirare că reconstituirea biografică pe care ne-o propune are o componentă memorialistică substanţială - şi asumată. Ea conferă un plus de autenticitate şi de căldură umană unei cărţi limpezi şi captivante. Paralelismul cu monografia lui George Ardeleanu ar putea continua, deşi paralelele sunt vizibil inegale: dacă Urian şi-a cunoscut direct „modelul“, George Ardeleanu l-a cunoscut pe Steinhardt doar pe cale livrescă. Ambele volume conţin laborioase investigaţii în arhivele CNSAS, iar „personajele“ lor sunt strâns legate. În pofida faptului că Steinhardt a refuzat orice colaborare cu Securitatea, iar Paleologu a făcut „pactul cu diavolul“ (recunoscându-l însă într-o vreme când alţii nu ştiau cum să-l ascundă mai bine!), cei doi supravieţuitori ai interbelicului au fost foarte buni prieteni. Atât de buni, încât una dintre copiile primei versiuni a Jurnalului fericirii i-a fost încredinţată lui Paleologu însuşi – despre care Steinhardt bănuia că e informator! –, iar acesta din urmă a ştiut s-o încredinţeze unei persoane care a păstrat cel mai adânc secret asupra ei, până după căderea comunismului. „Persoana“ în cauză era Georgeta Dimisianu, cea căreia i se datorează inclusiv scrierea şi publicarea principa