Democratia romaneasca nu e doar disfunctionala, a devenit de-a dreptul butaforica. Avem un presedinte demis de votul popular, dar care continua sa vorbeasca in numele natiunii. Ne angajeaza, nonsalant, viitorul. Ascultandu-l pe Traian Basescu la intoarcerea de la Bruxelles, am avut revelatia magnitudinii imposturii sale. S-o masuram raportandu-ne la un alt moment de cumpana al istoriei noastre. Si la un personaj cu adevarat providential: Carol I, intemeietorul Romaniei moderne.
In 1914, Europa se pregatea de razboi. Regele nostru ar fi vrut sa lupte de partea Puterilor Centrale. Nu doar fiindca se simtea obligat de legaturile de familie si de tratatul semnat cu Tripla Alianta inca din 1883. Carol I era ferm convins ca Germania nu poate fi invinsa si ca este in interesul Romaniei sa se plaseze de la inceput in tabara victorioasa. S-a lovit, insa, de refuzul Consiliului de Coroana. La sfarsitul furtunoasei sedinte din vara lui 1914, Suveranul a concluzionat: "Constat ca reprezentantii tarii, aproape in unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constitutional, ma supun vointei dumneavoastra. Mi-e frica insa ca prestigiul tarii va iesi micsorat din sedinta de astazi si ma tem ca ati luat o hotarare de care Romania se va cai in viitor.'
Carol I s-a inselat in previziunile despre deznodamantul marelui razboi, dar nu in decizia de respecta vointa supusilor sai. Avea in acel moment 48 de ani de domnie glorioasa. Castigase independenta tarii, stabilizase economia, construise institutii moderne. Iesise victorios din doua razboaie balcanice si tocmai anexase Cadrilaterul. Nimeni nu-i putea contesta nici legitimitatea, nici priceperea. Si, totusi, nu i-a trecut prin cap ca ar putea lua singur decizii cruciale pentru destinul Romaniei. Stia ca miza e prea uriasa: "Se da acum marea lupta in care pentru o intreaga perioada istorica se va stabili harta si soarta po
