Elena croşetează fulare în prime-time. Elena dă cu mopul. Elena-şi cumpără cizme de la second-hand (fiţe). Elena Udrea plantează pomi, sub reflectoare, îmbrăcată cu haine Dolce & Gabbana. Elena, poştăriţa de bileţele galbene, e cocoşată de greutatea dosarului unui copil bolnav. O femeie simplă şi tristă i-a cerut ajutorul pentru nepoţelul ei, autist. E bu­cu­reşteancă, exact din colegiul pentru care candidează blonda preferată a pre­şe­dintelui. I-a înmânat dosarul copilului şi Elena Udrea i-a promis că o va ajuta. Peste câteva zile, femeia a fost sunată de un om, care găsise dosarul aruncat pe stradă. Câh, Elenei i se strica manichiura dacă, Doamne fereşte!, îşi atingea unghiuţele de acte. Apoi, a mimat cinic uitarea. "Care copil?", "care dosar?". Pentru Elena, viaţa asta mize­rabilă pe care o ducem într-o ţară ce ne apasă ca un destin e doar un simulacru de platou hollywoodian. Ea joa­că. E actriţa politică perfectă. Zâmbeşte frumos, ca zâna măseluţă, în faţa ne­căjiţilor care-i cerşesc o clipă de atenţie. Apoi, se întoarce pe tocurile pan­tofilor Vivier Roger şi-i arată plebei mărinimia. Mă rog, ce are ea mai mă­ri­ni­mos pe sub haina Michael Korse… Nu ne aşteptam ca Elena Udrea să-şi asume mitocănia gestului. Nu ne aşteptam să recunoască, sincer şi uşor graseiat, că a durut-o în mânerul genţii Louis Vuitton sau în portiera de la Q7 de suferinţa băieţelului şi că i s-a rupt în acul ceasului Cartier de lacrimile bunicii. Dar ameninţarea ei oribilă, că o va da pe femeie în judecată, a în­trecut toate aşteptările... Elena, ai devenit reală! Eşti, în sfârşit, naturală... Mai tu însăţi decât cea care dădea din andrele în faţa camerei de filmat. Unu’ pe faţă, unu’ pe dos... Mai adevărată decât acea Elena Udrea care uda pomişorul zâmbind pentru shooting şi care empatiza cu victimele inun­da­ţiilor încălţată în balerini. Ţi-a reuşit, în cele din urmă: poporul te vede